„Masa mare“ are în esenţă sensul pe care i-l conferă cele două cuvinte componente. Începând de prin anii 1950-1955, această ceremonie a intrat în componenţa nunţilor turceşti din Dobrogea, în ultima noapte a nunţii. Ceremonia a fost împrumutată în întregime din obiceiurile de nuntă româneşti şi continuă la nunţile turceşti şi în zilele noastre, atât la ţară, cât şi la oraş. Turcii din Dobrogea traduc expresia „Masa mare“ prin cuvântul Koca sofra. Dacă „Masa mare“are loc la ţară înainte de ceremonie, mirele şi mireasa se duc în oraş pentru a se fotografia.
Nașii puteau să fie români
Pe lângă ceremonia „Mesei mari“, nunţile turceşti au împrumutat de la cele româneşti „naşul“ şi „naşa“. Naşul a preluat locul deţinut înainte de vechil (vechil baba), iar naşa locul de soţia vechilului (vechil hanım). La nunţile din zilele noastre întâlnim adesea atât naşul cât şi naşa, cât şi vechilul şi soţia acestuia. În prezent vechilul şi soţia sa se ocupă doar de cununia religioasă. Restul nunţii şi în special „Masa mare“sunt conduse de naş şi naşă. Naşul şi naşa pot fi aleşi atât dintre români cât şi dintre turci.
După cum am arătat mai sus, naşul şi naşa au inceput să apară la nunţile turcilor din Dobrogea prin anii 1950-1955, deoarece înainte, turcii dobrogeni nu cunoşteau aceste personaje, iar în primii ani după ce au preluat obiceiul, naşul şi naşa erau aleşi dintre români. Mai târziu, naşul şi naşa au început să fie aleşi dintre musulmani. Şi la Adakale, tradiţia naşului şi a naşei a apărut tot prin aceşti ani.
La ceremonia „Mesei mari“, apar şi denumirile româneşti „domnişoară de onoare“ şi „cavaler de onoare“. Înainte de anii 1950-1955, se folosea cuvântul turcesc sağdıç. La „Masa mare“ alături de mire şi mireasă iau loc cele două personaje sus-amintite.
Acum la „Masa mare“invitaţiile se fac sub forma unor cărţi poştale. Practic „Masa mare“, la nunţile turceşti din Dobrogea, a luat locul ceremoniei numită „Oferirea de daruri şi podoabe mirelui şi miresei“(takı töreni sau dakiye tutma).
Înainte ca „Masa mare“ să fie prezentă la nunţile turceşti din Dobrogea, se organiza o masă separată numită „Masa ghiaurească“ unde se serveau băuturi alcoolice şi diverse gustări.
Desfăşurarea ceremoniei „Mesei mari“
Acum, bărbaţii şi femeile stau la aceeaşi masă. Românii cunoscuţi, prieteni sau vecini ai organizatorilor sunt şi ei invitaţi la „Masa mare“, muzica fiind asigurată de o orchestră. Mirele şi mireasa iau loc la masa centrală, împreună cu naşul, naşa şi familiile acestora. La începutul mesei, oaspeţilor li se oferă ca aperitive brânză, măsline, ouă, ridichi, salată, şi băuturi alcoolice. După aperitiv, la masă se aduce vin, friptură, sarmale, salată, cozonaci, fructe şi baclavale.
Tot timpul orchestra cântă iar invitaţii se ospătează, se distrează, dansează. La „Masa mare“ se cântă atât cântece turceşti cât şi cântece româneşti. Până prin anii 70, lăutarii foloseau instrumente tradiţionale ca daireaua, scripca şi granata. Nuntaşii dansează şi se distrează. La Adakale, până în anul 1969, se cântau numai cântece turceşti, deoarece insula era locuită numai de turci.
Masa mare este condusă de naş şi naşă. Toată lumea mănâncă, bea şi se distrează. Mirele şi mireasa dansează şi ei alături de nuntaşi. Când nunta este pe sfârşite se oferă darurile. De obicei fiecare invitat oferă la „Masa mare“ sume importante de bani. Cei care nu au posibilitatea să ofere aceste sume, nu vin la „Masa mare“. „Masa mare“ durează până în zorii zilei următoare. Dacă unii dintre oaspeţi pleacă mai devreme oferă darul şi numai după aceea părăsesc petrecerea.
„Darurile sunt anunţate sonor”
Primul care dă darul este naşul. El dă o sumă importantă de bani sau bunuri în valoare echivalentă cu suma anunţată. Apoi, vin la rând rudele cavalerului de onoare, fiecare oferind fie bani, fie obiecte de valoare. Darurile sunt anunţate sonor în faţa asistenţei. O rudă a mirelui face o listă cu darurile oferite şi scăderea valorii darului faţă de ceea ce s-a dat anterior este considerată o ruşine o desconsiderare a organizatorului nunţii.
După ce familia cavalerului de onoare dă darurile, vine rândul unchilor şi altor rude ale mirelui. Tatăl mirelui oferă în dar o casă, o bucată de pamânt, bani sau alte obiecte de preţ. Apoi, vine rândul unchilor şi a altor rude ale mirelui.
Urmează rândul rudelor miresei. Tatăl miresei oferă şi el un dar important, aşa numitul „drept al fetei“, deoarece mireasa pleacă pentru totdeuna din casa părintească. De acum înainte, mireasa nu mai are dreptul să ceară nimic de la tatăl său.
În general, darurile care se oferă tinerilor căsătoriţi la această ceremonie, pe lângă bani, constau în bunuri gospodăreşti. Toate aceste cadouri şi banii primiţi se încredinţează spre păstrare cavalerului de onoare. Între anii 1950-1970, familia miresei oferea fiecărui oaspete prezent la ceremonie câte un prosop. La nunţile de la oraş acest obicei a dispărut. În prezent, cei care dăruiesc bani la ceremonia „Mesei mari“ îi pun într-un plic pe care îşi scriu numele.
Sfârșitul nunții
La sfârşitul nunţii, naşul se ridică în picioare şi mulţumeşte tuturor oaspeţilor pentru participare. Tot atunci, el anunţă câţi bani s-a strâns. Cu câţiva ani în urmă, cu aceşti bani, mirele şi mireasa îşi puteau cumpăra chiar o casă. Azi, nu mai este posibil să cumperi o casă cu banii strânşi la nuntă. Dacă organizatorul nunţii este un om înstărit, el conduce oaspeţii la casele lor cu automobilul. Deoarece în perioada comunistă restaurantele se închideau la miezul nopţii, petrecerile de la „Masa mare“continuau până în zori la casa mirelui. Acolo oaspeţii erau serviţi din nou cu ciorbă, brânză, măsline, salată şi băuturi acoolice. Nuntaşii petreceau în continuare.
Sursă text: HAKSES, anul IX-2007, NR.3(141), p.11-12
