marți, octombrie 12, 2021

Povestea tragică de viață a unei femei din Turcia: „Am fost judecător și peste noapte am devenit terorist căutat”

Aș fi putut muri de bucurie în ziua în care am aflat că merg la facultatea de drept. În sfârșit, am avut dreptul să intru la facultatea pe care mi-o doream cel mai mult. Să distribui dreptate în sălile de judecată, oferind fiecăruia ceea ce merită! Acesta a fost visul meu și s-a împlinit. Am fost un student harnic, după profesorii mei, familia mea, acest lucru nu a fost un rezultat surprinzător.

Nu voi ascunde faptul că mama a plâns de bucurie imediat ce a aflat vestea. Zile întregi, nu s-a putut stăpâni cu bucurie, iar picioarele i-au fost tăiate de la pământ. Când starea de spirit a mamei mele era așa, gândiți-vă cum eram eu!

M-am simțit întotdeauna norocoasă că am studiat la facultatea de drept. Da, am studiat din greu pentru a fi un justițiar bun. Nu am predat puține lecții prietenilor mei înainte de examene. O să râdeți, dar explicam atât de bine, încât unul dintre prietenii mei, căruia i-am predat, a obținut odată o notă mult mai mare decât mine.

Întotdeauna mi-a plăcut să visez. În timpul acestor cursuri, în timp ce-mi îndrumam prietenii prin domeniile complicate ale dreptului, îmi amintesc că îmi imaginam că sunt uneori avocat și alteori judecător. În timpul cursurilor normale când îi ascultam pe profesorii mei, mă rupeam din când în când de la realitate și în visele mele îmi alegeam roba. Mai presus de toate, visul de a deveni „judecător” mă motiva cel mai mult. Da da! Am avut vise amestecate cu mirosul de cafea fierbinte!

În cele din urmă, am terminat universitatea, mi-am luat diploma și m-am întors la familia mea. Acum eram avocat. Am putut simți cât de mândru era tatăl meu de mine când se uita la diploma mea. Citea cele două rânduri de scris de pe diploma mea de parcă ar fi citit o carte. Ori de câte ori mă apuca frica de a eșua, mă gândeam la felul în care tatăl meu era mândru de fiica sa; Am scăpat de fricile și grijile mele. S-a dovedit cât de simple erau temerile mele, cât de obișnuite erau temerile mele …

Am absolvit, dar exista un obstacol dificil la examenul de judecător pe care a trebuit să-l depășesc pentru a-mi atinge visele. Nu aveam timp de pierdut. Am început din nou ceea ce știam cel mai bine: să muncesc din greu! Chiar dacă nu am spus-o, ați ghicit-o. Da, nu am încetat niciodată să visez cu mirosul de cafea în timp ce studiam pentru examen.

În cele din urmă, a sosit ziua așteptată și am dat examenul. A decurs foarte bine. Dar era posibil să scapi de așteptarea anxioasă până la anunțarea rezultatelor? Între timp, pe de o parte, visam că sunt judecător cu robă roșie și, pe de altă parte, mă mâncam cu teama gândindu-mă că „ce-ar fi dacă nu câștig”.

„Ce se întâmplă dacă iau o decizie greșită?”

Ne-am trezit într-o dimineață de sărbătoare. Ați ghicit! Au fost anunțate rezultatele examenului și am câștigat. Rudele și prietenii mei începuseră să mă strige: „Domnișoară judecătoare!”.

Ah rudele acelea!

Cât de ciudate sunt aceste mame! Cum găsesc ceva ce să le întristeze în atâta fericire. Deși era mândră de faptul că fiica ei, pe care a crescut-o cu mare sacrificiu, va face o profesie onorabilă precum judecător, începuse tristețea separării de fiica ei. Draga mea mamă, ce dureri de despărțiri ne aștepta!

Eram foarte fericită! În primul rând, atinsesem idealul de a fi judecător. Și apoi l-am întâlnit pe colegul meu, partenerul meu de viață, cea mai bună persoană din lume, un prieten grozav și un soț frumos. Eram mai puternică acum. Urma să servim împreună pentru a asigura dreptatea. Ce ar mai putea dori o persoană!

Prima mea repartizare a fost în Gaziantep. Pe de o parte, acceptam felicitările, pe de altă parte mă întreba, „Pot să mă descurc cu volumul de muncă al unui oraș mare?”. M-am îngrijorat pentru că de când am decis să devin judecător, mă întrebam „Ce se întâmplă dacă iau o decizie greșită sau trimit o persoană nevinovată la închisoare?”. Credeam că toți judecătorii au această frică. Se pare că m-am înșelat. Îmi amintesc că m-a durut inima când am asistat la asta pentru prima dată.

Tribunalul Gaziantep era foarte mare. Aveam un mare respect pentru judecătorii superiori. La urma urmei, trebuie să fi muncit atât de mult pentru a stabili dreptatea. În ciuda volumului mare de muncă, profitam de fiecare ocazie cu gândul că cu cât aș putea beneficia mai mult de judecătorii superiori, cu atât mai bine. Duceam dosarele acasă, le examinam până târziu, luam note detaliate. Printre dosare, îmi era greu chiar să găsesc timp să visez cu mirosul de cafea fierbinte. Imaginați-vă gravitatea situației mele!

Din când în când, mă duceam la tribunal în locul unui judecător care era în concediu. Uneori, întârziau aceste autorizații. Îmi părea foarte rău pentru părțile la dosar când aflam că am fost autorizată să merg la acea instanță. Chiar și în acel scurt timp, încercam să examinez dosarele și să fac tot posibilul pentru a preveni întârzierea justiției din cauza unui judecător temporar. Desigur, când audierile se fi terminau, rămâneam fără puteri și îmi era greu să-mi revin. Ce ar costa o întârziere în justiție?

”Am aflat că sunt însărcinată”

Am aflat că sunt însărcinată în timp ce mă grăbeam să-mi fac treaba mai bine și să mă descurc cu creionele în modul cel mai precis și practic. Eram îndrăgostită de slujba mea și de soțul mea. Când am aflat că a treia iubire, bebelușul meu, vine, i-am spus soțului meu: „Acum vom avea un copil mic și îmi va spune„ mami, mami ”ca un pui? Nu pot să cred! „. Se pare că puiul meu nu ar fi putut rămâne cu mine chiar dacă vroia.

Sarcina a fost foarte dificilă. Dimineața îmi era cel mai greață, iar audierile trebuiau întotdeauna organizate dimineața. Chiar și în acea perioadă, am participat la audieri în locul judecătorilor cu raport medical sau plecați. Am început să mă tem când mă uitam în oglindă. Numai aveam culoare. Chiar dacă medicul meu a spus că îmi va da raport și că este riscant să lucrez în acest fel, nu am fost dispusă să fiu o povară suplimentară pentru un alt judecător care nu știa despre dosarele mele să participe temporar la audieri. Mi-am continuat munca fără raport medical.

Nu aveam timp să visez cu mirosul cafelei fierbinți. Aveam „puiul” în stomac, soția lângă mine și liniștea de a-mi face treaba cât de bine.

Ne apropiam de ziua în care aveam să-l nasc pe fiul meu. Emoția noastră a fost grozavă. Mama continua să cumpere pentru nepotul ei. Verificările medicului nostru au fost frecvente. Mult timp nu am putut dormi noaptea din cauza burtei mele care se afla în creștere. Picioarele mele erau umflate și nu puteam sta în picioare. Mă gândeam că o să am timp să mă odihnesc în concediul de maternitate după ce luam bebelușul în brațe, așa că am încercat să suport insomnia. Se pare că nopțile nedormite nu se vor sfârși niciodată, până la somnul etern …

Au mai rămas câteva zile până la naștere. Pentru a nu afecta sănătatea fiului meu, nu m-am uitat la televizor, am stat departe de computer. Chiar dacă aș vrea, nu aș putea petrece timpul stand pe scaun. Loviturile bebelușului meu au crescut. Nu a neglijat niciodată să spună „Sunteți gata? vin”. Sâmbătă dimineață am luat un mic dejun. Stomacul meu era din ce în ce mai mare și îmi punea presiune pe stomac. De aceea nu m-am putut sătura în totalitate. Aveam o senzație de arsură care-mi trecea pe gât. Cu toate acestea, așa cum spuneau adesea mamele noastre, acum eram două suflete, trebuia să mănânc pentru fiul meu. În timp ce așteptam să mâncăm următoarea masă, a fost o bătaie puternică la ușa noastră. Am fost uimită imediat. La ușa noastră erau polițiști. Pentru judecătorii-procurori de gardă, era normal ca poliția să vină la ușă, dar acesta nu era unul dintre acei normali. Ce mult mi-aș dori să fi venit să-l întrebe pe soțul meu, care este procuror, despre câteva resturi din munca lui. Fețele polițiștilor care până ieri, se ridicau în picioare de fiecare dată când mă vedeau, și arătau respect erau morocănoase. Mă priveau cu ură amestecată cu dezgust. Au intrat în casa noastră cu pantofii. Spuneau ceva, nu înțelegeam nimic. Tot ce îmi amintesc au fost cuvinte precum „lovitură de stat, detenție”. Despre cine vorbeau? Ce făceau în casa noastră cu pantofii? De ce s-au deschis cutiile și sertarele cu hainele bebelușului meu? Îmi amintesc, de asemenea, cât de îngrijorat era soțul meu pentru mine. De multe ori îmi spunea „Nu te teme, gândește-te la bebelușul nostru”. Îmi era foarte foame, dar ne-au luat cu ei.

A fost reținută după naștere

Afară era aglomerat. Au fost reținuți și alți judecători și procurori. Când deținuții și rudele lor au văzut că eu, o femeie cu 15-20 de zile înainte de naștere, am fost luată în custodie, și-au uitat durerea și aproape s-au prăbușit. Erau o mulțime de polițiști și autobuze de poliție. Îmi amintesc și copiii colegilor mei care plângeau.

Există un incident pe care l-am uitat în ziua aceea. Acum îmi amintesc! Recunosc, nu uit niciodată acel tablou … vreau doar să o uit! Să vă povestesc. Un comerciant grec spusese despre evenimentele din 6-7 septembrie: „Cel mai tare m-a durut că brutarul Yusuf, a aruncat prima piatră în magazinul meu. Eram vecini, jucam table dimineața ”. În acea zi l-am văzut pe nepotul lui Yusuf, brutarul, în grădina căsuței. Era judecător. Stătea în pensiune. Avea o listă. Arăta polițiștilor apartamentele judecătorilor și procurorilor de pe acea listă, unul câte unul. Apartamentele vecinilor cu care se joacă table la seara, cu care bea ceai și cafea.

Au fost și judecători-procurori care nu aveau mandat de arestare. Nu, nu, de fapt  ei nu erau. Da, nu era niciunul. Perdelele din casa lor erau complet trase, copiii lor nu se jucau afară. Parcă ar fi fost cu toții într-o lungă vacanță. S-a dovedit că toată lumea știa totul și, cu excepția nepotului brutarului Yusuf, au dispărut toți. Se luaseră nu numai pe ei înșiși, ci și umanitatea și conștiința lor pentru a nu-i mai readuce niciodată …

„Un loc care amintește de apocalipsă.”

Îmi era frică. În mașina poliției, începuseră durerile. Mă rugam mult pentru ca acest coșmar să se termine. Cât de mulți oameni erau în custodie.. Oricine știe cât de fierbinte este vara în Gaziantep. În acea căldură, eram în picioare într-un loc care amintește de apocalipsă. Era o singură toaletă. Acasă, mergeam la toaletă în fiecare oră din cauza sarcinii; în timp ce eram în detenție, încercam să mă abțin. Era foarte greu să suporti mirosul care venea din toaletă. Atmosfera era atât de înfundată, încât simțeam că voi leșina. Mi-a fost foarte foame, puiului meu trebuie să-i fie foame, dar mirosurile acelea m-au împiedicat să mă gândesc la mâncare. Ochii soțului meu erau plini de îngrijorare. Încerca să rămână ferm, să mă facă să simt că acest coșmar se va termina. Se pare că acest coșmar nu se va termina niciodată …

Când țineam o audiere, mă gândeam la oamenii care așteaptă afară, încercam să nu mai zăbovesc și să încercam să fiu cât mai rapidă. Obișnuiam să mă gândesc că ar putea exista oameni care își lasă copiii acasă, cei care își iau un scurt timp liber de la serviciu, bolnavi sau vârstnici. Când întârziam din motive independente de controlul meu, mă uitam jenată și îmi ceream scuze pentru întârziere. Acum eram eu în așteptare pe hol și nimeni nu se grăbea. Numărul oamenilor care stăteau lângă noi nu au scăzut, ni s-au alăturat alții noi. Din cauza sarcinii mele, simțeam căldura mai mult și nu puteam respira.

Au trimis și arestat aproape toți deținuții. Printre ei se afla și soțul meu. Pe mine m-au eliberat. Am îmbrățișat-o pe mama și am plâns mult timp cu suspine. Soțul meu nu va fi cu mine când nasc copilul nostru. Chiar și judecătorii soți și soție au fost arestați. Ce ar face copiii lor acasă? Am crezut că ar trebui să ne susținem reciproc, dar venise ziua nașterii și nu puteam da de nimeni, chiar dacă aș fi vrut.

Am fost foarte îngrijorată de sănătatea bebelușului meu din cauza a ceea ce am suferit în timpul procesului de detenție. Nu am putut trece peste șoc. Lacrimile mele curgeau ca un potop. Chiar aveam nevoie de soțul meu. Când s-a născut bebelușul meu, am fost fericită pentru o scurtă perioadă de timp. Nu puteam să-mi controlez lacrimile de îndată ce știam că soțul meu se află într-o celulă de închisoare în acel moment, nu poate fi cu mine, nu putea trăi acea fericire. Asistentele întrebau despre tatăl bebelușului meu. Mama intervenea și încerca să schimbe subiectul. De multe ori îmi spunea: „Nu fi atât de devastată. Nu o să mai ai lapte și Yusuf va muri de foame. Gândește-te la fiul tău ”. Da, fiul meu se numea Bülent Yusuf. I-am pus numele împreună cu tatăl său. Avocatul nostru a dus prima fotografie a bebelușului la soțul meu în închisoare. Am fost foarte fericită când am aflat acest lucru. Probabil datorită acestei fericiri, am avut lapte pentru Yusuf. Puiului meu nu i-ar mai fi foame, ar putea dormi. Nu m-am putut abține să nu-i privesc fața și mâinile în timp ce dormea. I-am fost recunoscătoare pentru că a venit în zilele dureroase. Era puterea mea de a rezista.

Ne-au evacuat imediat din pensiune. Am cumpărat o casă în Gaziantep pentru a-mi putea vizita soțul. Nu mai aveam slujbă și salariu și trebuia să plătim chirii mari. Ne-a rămas o sumă mică de bani din salariile noastre în conturi bancare, dar chiar și ei au fost confiscați. Pentru că nu puteam lucra undeva cu micuțul meu copil, am încercat să tricotez și să vând pe Instagram. Am stat trează nopțile pentru a termina acele împletituri, plângând pentru mine și pentru familiile celorlalți judecători. Nu mai aveam vise care miroseau a cafea fierbinte. Am realizat această absență mult mai târziu. Totul era întunecat, peste tot era întunecat.

Când împletiturile nu s-au vândut suficient de bine, am cerut unei rude un împrumut. Cât de greu este să ceri un împrumut! Ruda mea a trimis banii. Când m-am dus la bancă să-i încasez, la transferul banilor, a fost scris un bilet pe ordinul de plată, „Cu condiția să nu fie folosit împotriva statului și a oamenilor”. Am fost data peste cap când am văzut acel bilet. Parcă mi s-a înfipt un cuțit în inimă. Știa cel mai bine cât de departe eram de a face fapte greșite. Dar a fost capabil să scrie această notă. Aveam atât de mare nevoie de acei bani! Dar am refuzat, nu i-am luat, chiar dacă știam că voi muri de foame, nu am putut să-i iau! Se pare că acea valoare numită umanitate era deja moartă …

În timp ce îmi vizitam soția, încercam să-i povestesc totul despre fiul nostru în timpul scurtelor noastre vizite. Când eram singuri cu fiul meu, îi arătam poze cu tatăl său și vroiam să memoreze bine chipul. Cu toate acestea, era prea mic pe atunci, prea mic pentru a-l numi tată. Am crezut că cu cât tatăl și fiul ar putea fi mai apropiați unul de celălalt, cu cât se pot cunoaște mai bine. Ce drept am crezut. Fiul meu urma să  încerce să facă față absenței mele îmbrățișându-l pe tatăl său.

„Am fost judecător și peste noapte am devenit terorist căutat”

Un alt mandat de arestare a fost emis pentru mine. De data aceasta am fost reținută la Ankara. Nu mi-am văzut fiul zile întregi. M-au presat foarte mult să semnez procesul-verbal din mâinile lor. Erau documente care să mă incrimineze pe mine și pe alții. Spuneau deseori că altfel nu mă vor lăsa să plec de acolo și voi fi arestată. Mi-a fost atât de dor de fiul meu. Nu știam în ce stare se află. Tatăl său se afla și el în închisoare. Nu am semnat documentele. Au prelungit perioada de detenție. Au fost arestați și alți judecători ca mine. Una dintre cei cu copil a rămas fără lapte din cauza tristeții. Câteva zile mai târziu, când m-au eliberat, îmi amintesc că puterea mea era epuizată, sângele aproape se scursese din vene.

Mi-am îmbrățișat puiul cu atâta dor! Poate că și a ta o face, dar puiul meu miroase diferit, nu aș schimba mirosul acela cu cerul. Puiul meu a fost supărat o vreme, de parcă l-aș fi lăsat singur de bună voie, dar apoi m-a îmbrățișat de parcă ar vrea să intre în inima mea. Nu pleca deloc de lângă mine. Când mă duceam la baie, începea să plângă de frică. Ce lucru teribil este teama de a pierde o persoană dragă …

Mergeam din alt oraș ca să-mi văd soțul. Chiar aveam nevoie să ne vedem. Am participat la audierea dosarului adus împotriva mea. Înalta delegație a instanței penale m-a condamnat la 7 ani și 6 luni de închisoare. În dosarul meu nu exista activitate infracțională. Cum se poate întâmpla? Îmi amintesc că mi-a părut rău pentru delegație. Un pic ciudat nu-i așa? De asemenea, pe soțul meu l-au condamnat la 9 ani și 2 luni de închisoare. Deci reuniunea noastră ar fi întârziată și mai mult și aș merge la închisoare.

Dar ce urma să se întâmple cu puiul meu, Yusuf? Ar rămâne fără mamă și tată. Îmi amintesc că inima mea mă durea mai mult în acele zile. Nu eram singura. În jurul meu erau atât de mulți oameni în aceeași situație ca mine! Uneori, când îi reconfortam, îmi uitam propriile necazuri. Niciunul dintre noi nu a meritat acest lucru. Acest coșmar ar fi trebuit să se termine, dar devenea din ce în ce mai terifiant, nu se mai sfârșea niciodată.

De data aceasta, am aflat că Procuratura Tokat a eliberat un ordin de arestare în numele meu. Mi-era teamă că, dacă va exista o altă detenție, puiul meu va suferi, așa că am decis să mă ascund. Poate suna ca o poveste aventuroasă atunci când este scrisă una după alta, dar am trăit personal. Am fost judecător și peste noapte am devenit terorist căutat (!). Al cui inima rezistă? Nu am mai fost afară 9-10 luni. De aceea nici nu mi-am putut vizita soțul. Știam, rămăsese singur, dar nici nu mi-am putut lăsa puiul singur.

După puciul eșuat, a fost emis de la procuratura generala din Ankara, mandat de arestare pentru 2745 de judecători şi procurori în toata Turcia. În următoarele cinci zile poliția a intervenit în toate oraşele. În Kayser 29 de persoane au fost arestate.

Zilele în care visam în mirosul de cafea fierbinte au dispărut de mult și, în drumul meu de a oferi dreptate, gemeam de nedreptate și nu puteam dormi noaptea.

Și am luat decizia! Urma să-mi părăsesc frumoasa patrie. A fost o decizie atât de dificilă încât nu putea rezista inima. Pe de o parte, gândul de a-i părăsi pe cei dragi și patria ta, pe de altă parte, dificultatea ieșirii. Cu puțin timp în urmă, doi dintre colegii mei și-au pierdut copiii în apele Mării Egee în timp ce încercau să traverseze Egeea către Grecia. Eu, a cărui soț era în închisoare și care este pe punctul de a merge la închisoare în orice moment, am riscat o astfel de călătorie cu Yusuf-ul meu. Pentru a nu-l lăsa pe fiul meu singur, a trebuit să-mi părăsesc patria, mama, tatăl și soțul pe care îi iubesc atât de mult.

Dumnezeu știe prin ce am trecut în acea călătorie periculoasă pe care am început-o cu inima frântă și nu voi povesti. Dar în cele din urmă am reușit să ajungem într-un port sigur. Eram acum într-o tabără din Germania. Desigur, campingul nu este un loc confortabil. Dar experiențele mele mă epuizaseră atât de mult încât i-am spus unui prieten de-al meu care m-a întrebat ce mai fac, „Sunt fericită pentru prima dată în ultimii cinci ani”.

Yusuf al meu crescuse până la vârsta de cinci ani. Iubea mașinile de jucărie. Conducea în jurul lumii punându-i pe tatăl său, bunicul, pe noi toți în mașinile lui. Când dormeam, îmi mângâia fața de parcă ar fi un bebeluș și dormea ​​ținându-mă de păr.

Eu, pe de altă parte, am simțit că puterile mele se epuizează. Mă simțeam atât de bătrână încât mă durea inima. Nu știu dacă era o boală fizică sau mentală, dar mă durea inima. Nu eram bine. În timp ce oficialii campingului mă duceau la spital, mă gândeam la ce se va întâmpla cu fiul meu și nu voiam să plec de lângă el. Ce lucru teribil este frica de a pierde o persoană dragă! Acum, ca și Yusuf, mi-e teamă.

Când m-au dus la terapie intensivă, a venit mama. O, frumoasa mea mamă! Câte lucruri au rămas neterminate! Tu ești pe jumătate, eu sunt pe jumătate; tatăl meu, soțul meu, Yusuf-ul meu, dragii mei prieteni … Câți oameni au rămas neterminați!

La revedere! La revedere Yusuf, dragul meu soț, la revedere mama și tată … La revedere dragii mei prieteni, visele mele în mirosul de cafea fierbinte …

Am adormit o vreme în timp ce mama îmi citea Coranul. Ne-am întâlnit în visul ei. Și-a văzut fiica, îmbrăcată în haine albe, la capul unui izvor cu o apă mugind în verdeață. I-am zâmbit. „Mama mea”. Știe că inima mea nu mă mai doare, că fiica ei este în pace!

Nevin Erdem/ judecător în exil

* Acest articol este o ficțiune inspirată din povestea de viață a judecătorului Gülsüm Coșar, care s-a stins din viață la 1 septembrie 2021 și reflectă poveștile femeilor judecătoare care au experimentat nemulțumiri similare.

Femicidul în Turcia: 26 de femei ucise doar în luna septembrie

Femicidul în Turcia: 26 de femei ucise doar în luna septembrie

Zeci de miliardarii turci și oameni de afaceri identificați în Pandora Papers

Zeci de miliardarii turci și oameni de afaceri identificați în Pandora Papers

Criza economică lovește Turcia: Cum rezolvă Erdogan problemele financiare

Criza economică lovește Turcia: Cum rezolvă Erdogan problemele financiare

Proprietarii de shaormării: „Se pare că a venit rândul nostru să fim etichetați drept teroriști”

Proprietarii de shaormarii: „Se pare că a venit rândul nostru să fim etichetați drept teroriști”

VIDEO: Elevi acuzați de „batjocura” a lui Erdoğan pentru distribuirea ceaiului în clasă

Turcia: Elevi acuzați de „batjocura” a lui Erdoğan pentru distribuirea ceaiului în clasă

Pandora Papers: Firma care i-a construit lui Erdogan palatul a evitat impozitele prin conturi offshore

Pandora Papers: Firma care i-a construit lui Erdogan palatul a evitat impozitele prin conturi offshore