Există locuri mai proaste pentru o cafea de dimineață decât la unchiul Mustafa Jean. Stând pe unul dintre scaunele din curtea liniştită de lângă bulevardul Istiklal, îmi dau seama că nu sunt singurul care crede asta: o pisică de stradă şi-a găsit şi ea un loc propriu, ghemuită pe o pernă lângă mine raze. Un zgomot liniștit de cești vine din bucătăria mică din colț.
„Avem o vorbă în turcă”, spune Duygu Doğuç. „Mănâncă dulce, vorbește dulce.” Dacă vrei doar să discutăm, bem ceai dulce. Dacă vrei o discuție serioasă, atunci bem o cafea.”
Mă aștept, așadar, la o conversație serioasă cu ghidul meu de la Istanbul Tour Studio în timp ce sorbim cafeaua tare și amară de cafea turcească. De fapt, când ajung la sfârșitul băuturii, Duygu întoarce ceașca cu susul în jos pe farfurie cu un zâmbet ironic. — Bine, hai să ne uităm. Îl răstoarnă și se uită înăuntru, încercând să divinizeze forme din zațul de cafea. „Oh, nu știu. Știai că există acum o aplicație pentru citirea zațului de cafea?”
Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. După cum explică Duygu, digitizarea ghicitului în zațul de cafea, este doar un alt capitol din povestea lungă a culturii cafelei turcești.
Prima cafenea din Istanbul
Este o poveste care datează de secole: prima cafenea din Istanbul a fost deschisă în 1555 de doi negustori din Damasc, care aduseseră boabele din Peninsula Arabică.
Acolo, în munții Yemenului, cafeaua era sorbită zi și noapte de misticii sufi pentru a induce stări spirituale. Până la sfârșitul anilor 1500, a căpătat un scop mai pământesc.
Rezervate doar bărbaților, au devenit un loc unde să socializeze departe de urechile și ochii moscheii, promițând bârfe, jocuri și cafea bună.
Sultanul care a interzis cafeaua
Nu toată lumea ar fi fost de acord cu nebunia cofeinei: sultanul Murad al IV-lea s-a simțit atât de amenințat de popularitatea cafelei la începutul secolului al XVII-lea încât a interzis-o, împreună cu alcoolul și tutunul, și chiar i-a executat pe cei puțini care au încălcat interdicția.
În timp ce mergem de-a lungul Bulevardului Istiklal, principala stradă comercială a orașului, sunt atras de Hacı Bekir. Vitrinele acestui magazin istoric de dulciuri sunt pline cu cuburi roz, îngrămădite pe tăvi de argint.
Rahatul turcesc este cunoscut ca o parte integrantă a ritualului cafelei. „Dacă comand o cafea și vine fără apă și ceva dulce, atunci nu este o cafea turcească pentru mine”, spune Duygu.
Spre plăcerea ei, cafeaua este servită așa cum ar trebui la Mandabatmaz, un alt local minuscul ascuns pe o alee de lângă Istiklal. Este un loc modest cu un blat minuscul cu aragaz, iar pereții cu gresie sunt decorați cu fragmente de ziare înrămate și portrete sepia.
„Îmi place tradiția”, spune Can Özmen, care pregătește cafeaua pe plită. Începe prin a pune cafeaua fină și într-un ibric cu mâner lung.
„Boabele tradiționale yemenite sunt cele mai bune pentru a face cafea turcească, dar căutăm arome, nu destinații, așa că s-ar putea să schimbăm producătorii în funcție de ceea ce ne place.”, susține Özmen,
Pentru a face cafeaua, Can insistă să folosească apă fierbinte, nu rece, așa cum susțin alții: pentru a scoate în evidență aroma, iar el preferă un ibric de cupru în detrimentul celor de alamă.
Întregul proces trebuie să fie rapid pentru a asigura o cafea fierbinte, catifelată. Totul se face în mai puțin de un minut.
Text preluat de pe National Geographic.
