Poetul Răzvan Ducan a găsit un mod poetic cu totul aparte spre a-şi dovedi iubirea pentru Eminescu nostru naţional. Şi de ce nu? Asemeni făcuse la vremea sa Nichita Stănescu iar acum vorbele sale ne sunt tot un fel de temelie.
Răzvan Ducan a scris şi publicat o carte* în care subiectul este chiar acesta: cum este Eminescu al nostru ? Cum îl citim, înţelegem, cum ne apropiem de el şi cât de tare e el în fibra alcătuitoare a culturii române?
„Fără Eminescu/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă/ trăgând anevoie greutăţi de cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri puţine, în spaţii de-ntors, strâmte./Roiuri de onomatopee ne-ar fi invadat casa./ Pe verbe am fi avut igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele,/iar cichindeali,mumuleni şi prăleşti/ne-ar fi colmatat timpanul.” Gestul scriitorului târgmureşean este total, exclusiv şi fără pereche. Se vede imediat că nu e ceva ocazional legat de poezia sa populată de umbra lui Eminescu, ci o lecţie de viaţă, de o pasiune, de o asumare.
Am încercat să nu mă las influenţată de perspectiva propusă de prefaţator, care e un „eminescolog”, domnul Valentin Coşereanu (Căci de aceea este Prefaţa, ca s-o o citim în loc de Postfaţă …) Am luat opţiunea poetului Răzvan Ducan drept o toană poetică, căci prefaţa însăşi este precedată de un răspuns dat prin email, ca să vedem exact cum i-a parvenit autorului acest text de prezentare. De multă vreme am ajuns la convingerea că toţi autorii au propriile lor originalităţi. Unii inventează cuvinte, de la Coşbuc cu al său „întrulpi”, la Şerban Foarţă. Alţii se joacă uneori cu punctuaţia. Cu licenţele poetice, hai să-i lăsăm să se joace cum vor, e grădina lor.
De când am primit cartea „Poporul de proşti versus Eminescu „ , din chiar mâna scriitorului care mi-a scrijelit o dedicaţie, în fugă, cu pixul albastru (chiar în uliţa satului Hordou, înainte ca mărimile, oficialităţile să se pună-n mişcare pentru Nunta Zamfirei (16 septembrie 2016), chiar de atunci, trăgând cu ochiul la copertă, ceva m-a şocat.Culorile mi s-au părut şterse. Titlul mi s-a părut provocator. Provocator tare. De ce-am avea nevoie să ne punem cenuşă în cap, când există atâţia care ne dipreţuiesc, ne hulesc, ne vor răul şi vor să ne destrame?
Trebuie să fie acolo, ceva. Un înţeles tainic, un îndemn subtil.
Apoi mi-am dat seama că poetului îi place să provoace, că se hrăneşte din asta. Doar că îl doare peste măsură unde am ajuns, unde s-a ajuns şi drept urmare îşi varsă oful „La Eminescu apelează/ Toţi cei care vor să-şi ridice o casă.// Unii fac din absenţa lui o prezenţă/ Folosindu-l la pereţii de rezistenţă//Alţii aduc doar prezenţei sinelui flori,/ Şi-l folosesc la pereţii despărţitori.//Cei mai mulţi, însă, cu sinceritate vor/ Să-şi mobileze cu Eminescu inimile lor.// Când a cincea cămară a inimii va fi el,/ Casa cu pereţi va deveni castel” ceea ce trebuie să recunoaşteţi, e excepţional.
Într-un cuvânt avem de a face cu o plachetă de poezie cu totul deosebită în care crezul poetic e atât de puternic încât pur şi simplu te îneacă de puritate,te ameţeşte precum ozonul atunci când ajungi pe vârf de munte. Versuri, întâmplări de viaţă, din biografia eminesciană sunt presărate peste tot şi totul e ca o re-scriere, o re-lucrare a sugestiilor din viaţa şi opera poetului. Cu adevărat, Răzvan Ducan locuieşte în lumea eminesciană, nu e o vorbă aruncată. Suntem la o azvârlitură de băţ de 15 ianuarie care e ziua lui, ziua naţională a culturii, ziua neuitării.
Cartea propusă e departe de a inspira un aer festiv.În schimb are un aer de responsabilitate patriotică adevărată.
De citit această carte deosebită, de reflectat, evident. Căci „ A avut de ales între/condamnarea la 39 de ani şi ceva/de învăţare a muri vreodată,cu suspendare/şi condamnarea la 39 de ani şi ceva/de neînvăţare a muri vreodată, cu executare./El a ales,dar nu în locul lui,/ci a poporului de proşti ce i-a dat voie/să aleagă în locul lui./Poporul de proşti era prea ocupat în lupta cu sine./Poporul de proşti versus poporul de proşti./Numai aşa poate fi înţeles Eminescu” . Cleopatra Lorinţiu
