Tot mai puţine sunt cărţile care evocă lumea şcolii, pe cea a copilăriei şi adolescenţei, întâmplările amestecate şi învăţămintele trase. Schematizată, experienţa de astăzi tinde să se uniformizeze la maximum aşa încât să intre în scurte mesaje sms sau comunicări cu iconiţe pe reţelele de socializare.
Ne paşte o mare simplificare, o reducţiune intelectuală în care vom mai comunica tot mai hilar, din păcate.
Tocmai de aceea semnalez cu o mare satisfacţie publicarea unei cărţi, aş zice „carte de învăţătură”: cu amintiri, evocări, memorii dintr-o tinereţe şi adolescenţă petrecută de autor într-un mediu stabil, serios dar care nu exclude nici imaginaţia, nici entuziasmul, nu exclude nici luciditatea şi nici speranţa.
Bistriţeanul Mircea Gelu Buta de profesie medic şi de vocaţie autor de proză, evocă într-o proză fluentă, plăcută, cu naturaleţe şi fără pic de emfază file din povestea unui liceu de renume în Transilvania: Colegiul Naţional Liviu Rebreanu. Aş fi ajuns să citesc această carte dacă nu aş fi fost eu însămi absolventă a acestui liceu? Nu pot spune da sau nu, dar date fiind condiţiile de difuzare a cărţii de astăzi în librării, poate că volumul n-ar fi ajuns la mine fiind el editat de „Editura Şcoala Ardeleană”.
Sunt amintiri ca mă impresionează plăcut în primul rând prin gustul detaliului, prin prodigioasa memorie şi prin naturaleţea expunerii. S-ar zice că autorul şi-a pus în gînd să scrie o carte care se citeşte din doască-n doască, firesc, plăcut, fără cazne.
Ce lucru rar în ziua de astăzi!L-au mai practicat unii autori şi critici literari, chiar memorialişti care s-au încumetat să scrie firesc şi simplu. Puţini la număr căci tentaţiile scriiturii prolixe şi emfatice sunt mari în zilele noastre, paradoxal elististe dar şi reducţioniste.
Cartea e scrisă cu inimă şi cu minte! Autorul Mircea Gelu Buta aminteşte năzbâtiile şi învăţămintele din vremea în care se citea „Elevul Dima dintr-a şaptea „ de Mihail Drumeş, se ascultau pe furiş piese ale Beatels-ilor sau Rolling Stones dar şi felul în care tatăl său îi dăduse o lecţie de ponderare şi înţelepciune spunând: „Din păcate, istoria nu se mai poate înnoda, iar rolul partidelor politice istorice s-a încheiat odată cu dispariţia adevăraţilor lideri„.
Selectez cu mare dificultate o pagină anume din frumoasa carte plină de nostalgii. Iată, vizita autorului, licean fiind împreună cu colegii pe Insula Ada Kaleh: descripţia este plină de naturaleţe: „Pe măsură ce ne apropiam, se zăreau zidurile vechii cetăţi din cărămizi roşii, pe jumătate sfărâmate şi năpădite de ierburi. Pe ziduri stăteau scrise cu alb cuvintele turceşti „Ada Kaleh” Insula fortăreaţă. Din Mijlocul insulei se iveşte moscheea, cu minaretul zvelt, costruit durabil pe un bastion.
De acolo, din spatele ferestrelor bine ferecate cu gratii priveau şi oftau frumoasele femei la sosirea vreunui străin, care urma să fie închis în carantină, asemenea lor… În micul port de pe insulă, zărim figuri încremenite, tăcute, trândave care-şi privesc în felul lor oriental vitregia sorţii… O uliţă duce spre mijlocul insulei, unde se găsesc locuinţele pescarilor, De-o parte şi de alta se înşiră câteva prăvălioare care au în faţă cîte o tarabă pe care stau rînduite de-a valma o sumedenie de lucruri: pături viu colorate, papuci brodaţi cu fir de aur, ţigarete şi trabucuri fine, ciubucuri din iasomie, diverse ornamente vestimentare dar şi dulciuri. Se vând aici zahăr, rahat, halva, prăjituri, fructe confiate. La o terasă, câţiva bărbaţi stau înaintea ceşcuţelor aburinde de cafea.”
Povestirea (evocarea ) începe descriptiv pentru ca amintirile să se învolbureze şi un scurt episod să perturbe firul molcom al excursiei. Apariţia fetiţei cu codiţe Emine, cea care le serveşte cafele negre dar şi o lecţie de vis, de ambiţie, de speranţă şi disperare. Povestea fulgerătoare de tinereţe este scrisă cu atâta naturaleţe încât poate frânge şi inima celui mai sceptic şi indiferent lector!
”Am plecat singur pe alee. După câţiva paşi, întorcându. mi capul, am zărit-o plîngînd. Lacrimile îi alunecau blând pe obraji şi din ochii ei se revărsau tristeţi de mare moartă… Emine, numele iubitei mele, mă ducea cu gândul ma Eminescu, iar Eminescu la Macedonski, un alt mare poet român care spunea: O, turcii! Cum ştiau ei să preţuiască cele de Dumnezeu lăsate, şi cum se foloseau de frumuseţile lor ca să-şi dezmierde traiul şi să-i uite scârba, suferinţele,urâciunile şi primejdiile! Şi cum pe ţărmurile pe care le-au cuprins, ştiut-au ei să-şi aleagă locurile… în care s-au aşezat.” Seara ne-am întors la Cozia. Am adormit greu, după ce m-am înăbuşit în pernă. În zori, când m-am deşteptat totul pierise.”
„Tabloul de absolvire „ elogiu al tinereţii şi al educaţiei construite cu grijă, al emoţiei şi umanismului este o carte de citit. Nu veţi regreta, orice vârstă aţi avea. Năvala de amintiri, emoţiile, nostalgiile, îndemnurile şi firescul vă vor cuceri. E acolo dincolo de talent de povestitor şi o onestitate cuceritoare.
„ Fără frumuseţea clipelor trecute, ne-ar fi cumplit de greu să trecem peste amărăciunea ce ne copleşeşte câteodată prezentul” spune scriitorul şi ne convinge cu fiecare pagină preţioasă din „Tabloul de absolvire.”
Cleopatra Lorinţiu
