Când disputa diplomatică cu Statele Unite a aruncat moneda naţională a Turciei într-o cădere liberă la începutul acestei luni, ştirea a ajuns titlu de primă pagină în publicaţii din toată lumea. În Turcia, în schimb, cititorii au găsit cu greu vreo menţiune a crizei pe primele pagini ale ziarelor. Nu a existat vreo interdicţie privind publicarea informaţiilor, dar nici nu era nevoie.
Cea mai mare parte a canalelor de informare media sunt deţinute de rude sau de aliaţi ai lui Recep Tayyip Erdogan, preşedintele atotputernic al Turciei.
Autocenzura este extinsă şi jurnaliştii critici sunt băgaţi la puşcărie, amendaţi sau concediaţi. Unii dintre ei au fugit din ţară.
În discursurile sale, Erdogan îi denigrează deseori pe jurnalişti, îi numeşte „terorişti”, alimentând temerile votanţilor săi privind terorismul.
Evită deseori faptele şi evidenţele, dar dă voce teoriilor conspirative, inclusiv ideii că aliaţii Turciei lucrează în secret la subminarea presupusei puteri economice pe care o are ţara. Ca mulţi lideri cu tendinţe autoritare, preşedintele turc ia totul personal. De când a devenit preşedinte în 2014, el a dat în judecată în jur de 2.000 de oameni pentru că l-au „insultat”.
În cursa alegerilor din această vară, radiodifuziunea turcă de stat le-a dedicat 181 de ore lui Erdogan şi aliaţilor săi, dar doar 16 ore principalului său oponent, deşi exista o obligativitate legală ca ambele părţi să aibă acelaşi număr de ore de emisie.
PROTECŢİA MAİ MARE PENTRU JURNALİŞTİ, DOAR ÎN TEORİE
Deşi jurnaliştii turci nu au experimentat niciodată un nivel de independenţă asemănător cu al statelor occidentale, a existat o perioadă de libertate relativă a presei în anii 2000. Momentul care a marcat sfârşitul acelei epoci de aur e greu de identificat. Erdogan şi administraţia sa nu au distrus presa Turciei doar printr-o singură acţiune sau un singur document de lege, ci au înfundat-o sistematic, puţin câte puţin.
În 2002, victoria în alegeri a lui Erdogan şi a partidului său AKP părea că vesteşte o schimbare rapidă. Erdogan a spart dominaţia Armatei asupra politicii şi a societăţii, implementând reforme democratice, ca parte a planului Turciei de a intra în Uniunea Europeană şi a făcut incursiuni conciliante către minoritatea kurdă a ţării. Victoria sa anunţa şi o eră nemaiîntâlnită a libertăţii presei din Turcia, care mereu a avut de înfruntat restricţii de-a lungul istoriei. În mod notabil, AKP a liberalizat legea presei, introducând o protecţie mai mare împotriva intervenţiilor din partea statului, întărind dreptul jurnaliştilor de a-şi proteja sursele şi înlocuind pedeapsa cu închisoarea pentru anumite încălcări cu amenzile. Încurajate de aceste reforme, ziarele au început să abordeze subiecte care erau odată considerate taboo, spre exemplu drepturile minorităţilor.
„Când eu şi cu prietenii mei ne uităm la articolele pe care le-am făcut atunci, ne spunem <<
Wow, eram aşa curajoşi > >” a declarat Ezgi Başaran, fost editor al unui ziar din Turcia pentru The Atlantic.
„SUB NİCİO FORMĂ NU AR PUTEA Fİ PUBLİCATE ACUM ACESTE REPORTAJE”
Însă diversitatea media a rămas o iluzie. Un grup restrâns de magnaţi deţineau cea mai mare parte din canalele mass-media, deseori influenţând linia editorială pentru a fi în avantajul lor. Dogan Media Group deţinea cinci ziare naţionale principale şi numeroase televiziuni, inclusiv CNN Turk, investind în acelaşi timp şi în sectoarele de energie, turism şi finanţe.
Autocenzura a persistat. Chiar şi fără ameninţări explicite, mulţi redactori şi reporteri s-au conformat de frica consecinţelor de natură legală. Cazurile penale împotriva jurnaliştilor au crescut şi legislaţia a rămas restrictivă, în ciuda noii legi a presei. Constituţia Turciei garantează libertatea presei, dar incriminează actele jurnalistice care ameninţă securitatea naţională. Problema este că aceste ameninţări nu sunt explicate sau exemplificate, rămânând cât se poate de vagi, în mod intenţionat.
AUTOCENZURA CANALELOR PRİNCİPALE DE MEDİA, APROAPE DE ABSURD
În 2007, în jurul datei la care AKP şi-a câştigat al doilea scrutin, atmosfera s-a schimbat. Erdogan, prim-ministru până în 2014, a câştigat o dispută cu Armata, privind preşedinţia. Mai apoi, poliţia a dat peste o presupusă tentativă de lovitură de stat care ar fi fost pusă la cale de o organizaţie clandestină numită „Ergenekon”, fapt ce a dus la o serie de procese de anvergură, urmate de o nouă tentativă de puci în 2010. În urma proceselor, zeci de ofiţeri militari au fost condamnaţi, alături de numeroşi jurnalişti, judecători şi cadre universitare.
Lista acuzaţiilor era lungă: Din Ergenekon ar fi făcut parte atât civili, cât şi cadre militare şi se presupune că aceştia au conspirat ca să asasineze figuri publice şi să finanţeze grupuri teroriste globale, prin vânzarea de arme chimice, printre alte planuri infame. Însă mare parte din dovezi erau cel puţin îndoielnice. Ani mai târziu, până şi Guvernul a considerat procesele ca fiind false şi s-a spălat pe mâini.
În 2013, Erdogan începuse să devină un lider din ce în ce mai autoritar. În vara acelui an, poliţia turcă a strivit un protest naţional antiguvernamental. Autocenzura canalelor principale de media ajunsese aproape de absurd, CNN Turk difuzând un documentar despre pinguini, chiar în timpul apogeului evenimentelor. În acelaşi an, un imens scandal de corupţie a zguduit naţiunea. Procurorii i-au acuzat pe unii apropiaţi de-ai lui Erdogan de dare de mită şi spălare de bani. Câteva zile mai târziu, înregistrări ajunse în presă păreau să-l prezinte pe Erdogan spunându-i fiului său să ascundă sume mari de bani.
De-a lungul timpului, guvernarea a avut grijă să ia măsuri mai subtile pentru a reduce la tăcere vocile critice din presă. Amenzi usturătoare de miliarde de dolari, forţarea vânzării publicaţiilor şi cumpărarea lor de către puteri proguvernamentale au fost unele dintre tactici. Odată cu schimbarea patronului, se schimba şi tonul ziarului. Jurnaliştii care nu se pliau pe noua viziune erau daţi afară.
RETORİCA „NOİ Şİ Eİ”
Mulţi oameni de presă privesc anul 2015 ca fiind punctul critic pentru jurnalismul turc. În iunie, anul respectiv, AKP a pierdut majoritatea în alegerile parlamentare. La scurt timp după, un atac a determinat Guvernul să stopeze un proces de pace cu militanţii kurzi şi să stârnească sentimentul naţionalist pentru a recâştiga din voturi. Strategia a mers şi au redobândit controlul asupra Parlamentului, în acelaşi an. Societatea turcă era polarizată.
Retorica „noi şi ei” a lui Erdogan a avut consecinţe severe în ceea ce priveşte presa. Jurnaliştii turci erau obligaţi să fie patrioţi, nu oameni de presă, să lase obiectivitatea în spate şi să trăiască sentimentul naţional, alături de masa manipulabilă de oameni.
În 2016, o nouă presupusă tentativă de puci ar fi avut loc şi Guvernul a folosit evenimentul pentru a curăţa toate instituţiile statului şi societatea civilă de elementele incomode. Jurnalişti au fost încarceraţi. Mai mult de 100 de canale media au fost închise. În numele securităţii naţionale, Erdogan a decretat stare de urgenţă. Recep Tayyip Erdogan a devenit un preşedinte cu puteri sporite.
Ultimul cui în sicriul presei din Turcia a fost bătut în primăvara acestui an, când Dogan Media Group şi Hurriyet au fost vândute unei corporaţii proguvernamentale. Estimativ, între 85 şi 90 la sută din publicaţiile principale ale Turciei sunt controlate de stat.
Peisajul jurnalistic prezent din Turcia nu este total lipsit de reportaje critice, însă publicaţiile care au rămas în picioare se zbat pentru a supravieţui. Puţine afaceri vor să rişte mânia Guvernului, prin reclame proprii publicate în astfel de ziare critice.
SURSA:
(Ştefana Radu / Adevarul)
