După puciul eşuat din Turcia din 15 Iulie, au început să iasă la iveală torturile practicate în închisorile din Turcia. Fără să se ţină cont dacă e vorba despre o femeie sau un bărbat,oamenii sunt sistematic supuşi unor torturi care nu au nimic de a face cu ideea de umanitate.
Erau două chiuvete şi două toalete care se foloseau în comun cu bărbaţii. Am început să folosim toaleta, după orar.Posibilitate de a face baie nu era. Familiile din afară vroiau să ne vadă dar li se spuneau că suntem bine şi că avem toate condiţiile necesare.
După ce a fost reţinută 20 de zile şi apoi lăsată în libertate sub control judiciar,o femeie a povestit într-o scrisoare prin ce a trecut.
,,Eu sunt o femeie.După ce am fost reţinută de către poliţiştii Secţiei de Poliţie Ankara, am fost reţinută încă 20 de zile( în detenţie).Situaţia camerei de detenţie era inimaginabilă. O ruşine pentru umanitate..Cele mai urâte zile din viaţa mea au început cu percheziţionarea casei mele de către poliţişti : cu înjurături,insulte şi gesturi lipsite de bun simţ.
După 20 de zile am fost cercetată de un procuror care mă înjura şi insulta.Fiindcă nu au reuşit probabil să-mi găsească nici un fel de vină, într-un final m-au lăsat în libertate.
În camera de detenţie care avea 8 metri pătraţi erau 20 de persoane şi doar două pături.Dormem cu rândul. Nu era loc nici să poţi să te întinzi. Dimineaţa ne dădeau o pâine mică, pe lângă ea mai puneau puţină dulceţă sau puţină brănză. Erau două chiuvete şi două toalete care se foloseau în comun cu bărbaţii. Am început să folosim toaleta, după orar.Posibilitate de a face baie nu era. Familiile din afară vroiau să ne vadă dar li se spuneau că suntem bine şi că avem toate condiţiile necesare. Nu ne dădeau nici îmbrăcămintea sua pachetele pe care ni le lăsau apropiaţii.În 20 de zile, îmbrăcămintea noastră devenise îngrozitoare. Cei care plecau din detenţie, lăsau îmbrăcămintea celor care rămâneau, iar noi le luam, le spălam şi le îmbrăcam. Pentru că eram lăngă camera de detenţie a bărbaţilor vedeam şi auzeam despre cele întâmplate. Unora dintre bărbaţi li se leagu ochii, aveau cu mâinile încătuşate la spate şi li se aplicau torturi. Veneau doctori care erau aranjaţi şi dădeau certificate medico-legale că nu au semne de lovituri sau alte semne. Unei femei i s-au legat ochii să nu vadă şi i-au pus o pus o pungă pe cap.Femeia era într-o stare critică.
Plangând, plângănd îşi alăpta copilul.
Un deţinut care a fost operat şi trimis acasă de către medici ca să stea într-un loc mai igienic, a fost adus înapoi de către poliţişti şi băgat într-o celulă mizerabilă.Era şi o femeie care avea un bebeluş de două luni şi i se dădea voie să alăpteze copilul numai o dată pe zii.Soţul aducea copilul în fiecare zi iar mama plângând ,plângând îşi alăpta copilul.
Tuturor celor reţinuţi reţinuţi li se aplicau presiuni şi erau obliga să declare că sunt “confesor “.Cine accepta să fie “confesor” era obligat să semneze o declaraţie are nu era scrisă de reţinut şi apoi îl lăsau liber.
Cei care nu acceptau să semneze declaraţiile confecţionate de poliţişti erau ameninţaţi cu arestarea soţului sau soţiei,cu luarea copilului care urma să fie dat la un plasament.Mai ales femeilor li se aplicau presiuni psihologice inimaginabile.
Pe o femeie care era gravidă au ţinut-o în detenţie şase zile, au presat-o în aşa fel încât să avorteze.
Tuturor celor reţinuţi reţinuţi li se aplicau presiuni şi erau obliga să declare că sunt “confesor “. Cine accepta să fie “confesor” era obligat să semneze o declaraţie are nu era scrisă de reţinut şi apoi îl lăsau liber.
Cei care nu acceptau să semneze declaraţiile confecţionate de poliţişti erau ameninţaţi cu arestarea soţului sau soţiei,cu luarea copilului care urma să fie dat la un plasament.Mai ales femeilor li se aplicau presiuni psihologice inimaginabile.
Nu găseam nici un avocat ,tuturor avocaţilor le este frică să preia cazuri de genul acesta. Avocaţii care îşi asumă riscul, sunt şi ei reţinuţi.Avocaţii care veneau de la barou nu intrau prea mult în detaliu, de frică.Ba chiar alţi avocaţi care veneau de la barou ne propuneau să acceptăm şi să spunem că suntem duhovnici(confesori),ei se comportau precum ar fi fost trimişi de puterea care ne-a arestat.
Toate cele scrise mai sus sunt întâmplate acum, în secolul XXI în Detenţiile de la Poliţia centrală a capitalei Ankara din Turcia şi sunt doar o parte din ce se petrece acolo.Dacă povestesc mai detaliat ,s-ar putease poate să mă găsească şi să fiu reţinută iar.Fac apel la întreaga umanitate : să se termine odată această ruşine .Vă rog să-i ascultaţi pe cei de-acolo!,,.
