Autorul articolului: SELÇUK GÜLTAŞLI / BRUXELLES
E din ce în ce mai clar faptul că instituțiile europene îi discriminează pe jurnaliștii închiși în Turcia în funcție de anumite criterii, alegând ca doar doar unii să beneficieze de sprijinul acestora.
Există mai multe grupuri de jurnaliști închiși; reacția din partea Europei diferă în funcție de categoria în care se încadrează un anumit jurnalist.
Dacă e vorba de un jurnalist european, fie el de origine turcă, fie nu, reacția este una vehementă, pe scara largă, organizându-se chiar şi întâlniri (uneori secrete, altădată nu) cu președintele turc Recep Tayyip Erdogan spre a li se asigura eliberarea.
Diverși miniștri de externe și chiar foști prim-miniștri europeni sunt implicați în aceste afaceri nu tocmai venerabile. Această formă de „luare de ostatici” a fost, în general, încununată cu succes.
Reacția în privința jurnaliștilor liberali, laici sau de stânga, este mai puțin vehementă, însă nu e neglijabilă.
Nu există vizite ale miniștrilor europeni în Turcia cu scopul de a-i elibera pe aceștia din urmă; totuși, instituțiile europene fac multă zarvă în sprijinul lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), ultima șansă pentru a se face dreptate în Turcia, acordă atenție cazurilor în funcție de prioritate.
Deniz Yucel și jurnalistul francez Loup Bureau constituie exemple tipice ale primei categorii enumerate mai sus.
Yucel ar fi trebuit să nu fie niciodată întemnițat; faptul că este, în cele din urmă, liber este, firește, un lucru pozitiv.
Cu toate acestea, mass-media din Germania a raportat că au existat două întâlniri secrete între ministrul german de externe Sigmar Gabriel și Erdogan pentru a-l elibera.
Încă nu știm exact care a fost „prețul” final pentru răscumpărarea sa.
Frații Altan și Sahin Alpay se încadrează în cea de-a doua categorie.
Curtea Constituțională a Turciei a decis recent că Mehmet Altan și Alpay ar trebui să fie eliberați. Cu toate acestea, instanțele locale au refuzat să execute hotărârea – o nerespectare fără precedent a autorității judiciare supreme și o încălcare flagrantă a prevederilor constituției.
Altan și Alpay sunt liberali, de stânga, oameni bine respectați. CEDO a acordat cazurilor acestora, prioritate.
Nimănui nu-i pasă?
Există un al treilea grup de care nimănui nu-i pasă: aceștia sunt colegii mei de la Zaman, așa-numiții jurnaliști „gulenişti”.
Celălalt grup din această categorie este cel al reporterilor kurzi.
Erdogan îi acuză pe deplin numai pe cei din mișcarea Gulen de plănuirea încercării de lovitură de stat din 2016, fără a oferi vreo dovada convingătoare în acest sens (cei mai multi din Bruxelles consideră că unii Gulenişti ar fi fost implicați, fără ca Gulen însuși să fi dat ordinul).
În ciuda lipsei unor dovezi convingătoare, instituțiile europene caută să nu-l supere prea tare pe Erdogan, ferindu-se cu mare grijă să nu facă referiri la mișcare în rapoartele și declarațiile lor.
La începutul lunii februarie, CEDO a refuzat cererea lui Mustafa Unal, fostul șef al biroului din Ankara al ziarului Zaman.
Unal e în închisoare de 19 luni, iar dovezile prezentate în rechizitoriu nu conțin decât articolele scrise de dânsul.
Unal este judecat în cadrul aceluiași caz ca şi Alpay, actul de inculpare fiind același şi cuprinzând aceleași acuzații. Cu toate acestea, instanța a decis să accepte cererea lui Alpay, refuzându-i-o lui Unal.
Vincent Berger, avocatul francez al lui Unal din Paris, mi-a comunicat recent că a rămas șocat la aflarea deciziei instanței, numind-o „discriminare clară, o mare rușine”.
Cel mai grav aspect, a spus Berger, este faptul că această decizie constituie un mesaj către Ankara – şi anume că guvernul poate face tot ce poftește cu acest grup de jurnaliști.
CEDO nu a răspuns încă la întrebarea mea privitor la motivul pentru care instanța a luat două decizii diferite pentru unul şi același caz. Iată o altă lovitură decisivă în favoarea tiraniei: CEDO a respins de asemenea o cerere din partea Zaman, care solicita compensarea daunelor suferite.
Parlamentul European, cel mai vehement critic din rândul instituțiilor UE, a adoptat o rezoluție la începutul lunii februarie, în care a condamnat tendințele despotice ale lui Erdogan.
Deși tonul este destul de dur când vine vorba de libertatea mass-mediei, raportul menționează numai ziarul Cumhuriyet, patru reporteri ai acestuia fiind încă în spatele gratiilor.
Potrivit “Centrului Libertății” din Stockholm, un ONG creat de jurnaliști turci exilați, 124 dinte cei 205 jurnaliști încarcerați lucrează la Zaman sau la alte agenții mass-media afiliate la mișcarea Gulen.
Cu toate acestea, în raportul emis de Parlamentul European nu a existat nicio mențiune relativ la acest aspect.
Colegii mei deja suferă de persecuția autorităților turcești.
Ei nu merită să fie discriminați în continuare şi de către instituțiile europene.
Selçuk Gültaşlı, este fostul șef al biroului de la Bruxelles al ziarului turcesc Zaman. Zaman a fost interzis prin decret guvernamental în iulie 2016.
SURSA: https://euobserver.com/opinion/141194
