De Nurcan Baysal
La sfârşitul săptămânii trecute, una dintre prietenele mele de la Asociația Jurnalistelor Italiene, m-a sunat și m-a invitat să particip la un colocviu al jurnaliștilor care ar fi urmat să aibă loc la Roma, în martie. Din păcate, le-am spus că mi-au fost sever limitate drepturile, adică sunt forţat, o dată pe lună, să mă prezint la secţia de poliție. De asemena, mi s-a interzis să călătoresc. Nu pot părăsi țara. Persoana cu care am vorbit a rămas șocată. Nu putea să înțeleagă cum s-ar fi putut impune o interdicție de călătorie fără a se emite, în prealabil, o hotărâre judecătorească în acest sens. I-am spus: „Credeţi-mă, şi mie îmi este greu să înțeleg”.
Sute de mii de persoane din Turcia se confruntă în prezent cu astfel de situaţii: controale juridice și interdicții de călătorie. A fost lansată investigație recent împotriva mea, din cauza tweet-urilor mele condamnând ofensiva Turciei împotriva enclavei siriene Afrin, conduse de forţele kurde. După trei zile în arest, am fost eliberat contra plata unei cauțiuni, impunându-mi-se și o interdicție de călătorie. Avocatul meu mi-a spus: „Nurcan, bine ai venit în noua noastră comunitate. Comunitatea interzisă! „Avocatul meu, medicul meu, profesorii copiilor mei, vecinii, prietenii, precum şi mii de profesori, cadre universitare, foști oficiali de stat, o sumedenie de politicieni kurzi, activiști, lideri de ONG-uri, până şi personalul de curățenie, toţi şi-au pierdut locurile de muncă în instituţiile statale, interzicându-li-se să călătorească (au existat şi alte restricţii judiciare). Eu sunt doar unul dintre „cei interzişi”.
Alţii nu sunt la fel de norocoși ca mine.
Cei care au fost concediați prin decretele de urgență au fost ostracizați și nu pot să poarte de grijă familiilor lor.
Unii s-au sinucis sau şi-au asumat riscuri extreme numai să poată părăsi țara. Cu patru zile în urmă, în timp ce încerca să plece din țară, Ayșe Abdurrezzak, o profesoară concediată, și-a pierdut viața împreună cu cei doi copii ai ei, înecându-se în râul Maritsa dintre Turcia și Grecia. Dacă şi-ar fi primit pașaportul, ea și familia ei ar fi fost în viață.
Dacă aruncăm o privire asupra constituției Truciei, constatăm că articolul 15 precizează limitele suspendării drepturilor și libertăților fundamentale. Acesta prevede că măsurile adoptate trebuie să fie în conformitate cu gravitatea situației, precum și în conformitate cu obligațiile internaționale ale Turciei. În plus, există drepturi care nu pot fi niciodată eliminate, nici chiar și în situații excepționale, cum ar fi războiul, mobilizarea militară a populaţiei, legea marțială și starea de urgență:
„Dreptul la viață al omului și integritatea trupului și minții sale sunt inviolabile… nimeni nu va fi obligat să-și dezvăluie religia, gândurile sau opiniile sale, nici nu va fi acuzat din cauza acestora; infracțiunile și sancțiunile nu vor fi retroactive, iar nimeni nu va fi declarat vinovat până când nu se va fi dovedit acest fapt printr-o hotărâre judecătorească „.
După declararea stării de urgență pe 20 iulie 2016, mai bine de 150.000 de funcționari publici au fost demişi fără investigație şi fără a exista posibilitatea unei contestații legale. Pașapoartele celor concediați, precum și pașapoartele soților și copiilor acestora au fost anulate. Aceasta este împotriva dreptului la libera circulație, garantat de articolul 23 din Constituție, precum şi de articolul 12 al Pactului Internațional privind drepturile civile și politice și de Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a drepturilor omului, ratificat de Turcia în 1994.
Anularile de pașapoarte și interdicțiile de călătorie sunt încălcări ale drepturilor omului. Guvernul turc pedepseste oamenii pe care acesta îi bănuieşte de opozitie politică. În prezent, interdicțiile de călătorie, anularea pașapoartelor și controalele judiciare reprezintă un nou tip de pedeapsă în Turcia.
Ieri a fost prima ocazie de a mă „raporta” la secția de poliție, unde era foarte aglomerat. Erau mulți bărbați, femei cu copii, medici, profesori, oameni de afaceri, politicieni, studenți, foști oficiali de stat și muncitori din municipiu. Oamenii au intrat, s-au dus direct la raftul unde se păstrau fișierele, și-au deschis dosarele, le-au semnat și le-au înmânat unui polițist, care să le fie martor. Acești „prizonieri” trebuiau după aceea să-și pună dosarul înapoi pe raft înainte de a pleca. Fiecare „prizonier” are un număr. Am aflat că majoritatea dintre ei trebuie să se prezinte în fiecare zi. Ofițerul de poliție mi-a spus că am avut mare noroc că nu trebuia decât să vin o dată pe lună. Mi-a explicat cum stă cu procedura.
El a explicat, de asemenea, că de astăzi încolo sunt „Nurcan 15/15!”
Nimeni nu știe exact câţi astfel de noi „prizonieri” există. Se estimează că sunt mai mult de 200.000 de persoane. În acest nou tip de închisoare, granițele Turciei însele constituie zidurile de netrecut.
Iar acești noi „prizonieri” sunt nevăzuți!
Articolul a fost publicat la portalulu ahvalnews.com, și tradus în romana
https://ahvalnews.com/turkey/turkeys-new-prisoners
