Un profesor turc, fost coleg al tatălui meu și oaspete obişnuit la noi acasă, este acum incapabil să numere câţi bani îi trebuie pentru o sticlă de apă la cantina închisorii – atât de traumatizat a rămas în urma zilelor insuportabile de interogatoriu. Dânsul împarte celula cu tatăl meu, cu care e de mult timp prieten, într-o închisoare din vestul Turciei.
Tatăl meu, profesor la Universitatea Sakarya timp de 16 de ani, se numără printre cele 2,500 de cadre universitare concediate și reținute în legătură cu tentativa de lovitură de stat eșuată de pe 15 iulie. Nicicând nu și-ar fi imaginat el ca poliția să ne răscolească casa şi să-l închidă (lucru care s-a petrecut la doar câteva zile după puci). I s-au pus nenumărate întrebări în cele 10 zile cât s-a aflat în arest, ore în şir zilnic (întrebări pentru care nu are răspunsuri de oferit). A fost arestat la doar patru zile după ce preşedintele Recep Tayyip Erdogan a declarat starea de urgențăInstaurarea acesteia permite autorităţilor să rețină pe oricine pe o perioadă de 30 de zile, fără niciun temei juridic.
Detenţie discreţionară, nedreptăţi, confiscarea bunurilor financiare, evacuare din casă,pierderea catedrei de profesor,marginalizare socială : ceea ce i se întîmplă unui profesor universitar ,în Turcia de astăzi .
Turcia a neglijat total Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Pactul internațional cu privire la drepturile politice şi cetăţeneşti – de unde absenţa desăvărşită a proceselor echitabile într-o țară care încă aspiră să devină membru al Uniunii Europene.
De mai multe săptămâni încoace, familiei și avocatului dânsului li s-a refuzat să-l întâlnească. Din pricina caracterului confidențial al anchetei demarate, nu i s-a permis celui acuzat să ia parte la propriul proces. Cum poate cineva să se apere în situaţia în care nici nu are habar de infracţiunea de care e acuzat?
Mass-media pro-rezidenţială din Turcia a considerat motiv de sărbătoare ziua în care a anunțat că „trădătorii din mediul universitar au fost închiși”, referindu-se, fireşte, şi la tatăl meu.
În urmă cu câteva săptămâni, Erdogan a semnat un alt decret permiţând aplicarea unor măsuri draconice, printre care şi suspendarea a 2,436 de cadre universitare și revocarea beneficiilorlor financiare. Ulterior, toată familia mea a fost evacuată din casa în care trăise de ani de zile. Tatăl meu şi-a pierdut toate beneficiile câștigate cu greu în 30 de ani de carieră, inclusiv catedra sa de profesor. Pașapoartele întregii mele familii au fost anulate. Nu au dreptul de a călători în străinătate, după cum nici eu nu mă pot deplasa în Turcia, dat fiind că sunt la Bruxelles.
Rudele noastre nu mai comunică cu noi , de teamă să nu fie acuzate de manifestarea unor simpatii pentru „complotiştii puciului”.Contează şi cea mai nesemnificativă bănuială că o persoană ar avea relaţii apropiate cu cu cei care au fost reţinuți în baza acuzațiilor de conspiraţie. Vecinii noștri au încetat să ne mai vorbească, mie şi familiei mele; ca atare, ai mei sunt lăsaţi de izbelişte în această situaţie precară. Familia mea este complet izolată de societate. Deşi procesul tatălui meu nici nu a început încă, într-un fel, arestul său a compromis reputaţia socială a familiei mele, făcându-i să pară „trădători”.
La fel ca majoritatea cetățenilor turci, tatăl meu a urmărit la televizor evenimentele cutremurătoare care s-au desfășurat în acea noapte fatidică. Nici nu gândea că viața urma să ia o întorsătură tragică. Încă de la arestare, mai multe cadre universitare de la aceeași universitate au fost aruncate după gratii, iar acum numărul s-a ridicat la mai bine de treizeci.
Mii de oameni şi-au pierdut libertatea și locurile de muncă în întreaga Turcie
Unul dintre aceştia este un tânăr conferenţiar universitar, pe care-l ştiu de ani de zile. În loc să-şi educe studenţii, e acum la răcoare. Tatăl lui are cancer în fază terminală, două surori ale sale sunt cu handicap, iar soția sa e gravidă. Mă întreb cine are grijă de familie, acum că stă închis pe motiv de „trădare”.
O colegă a tatălui meu trece printr-o altă dramă. Dânsa a fost arestată pe 26 iulie iar soțul ei (cadru didactic la aceeași universitate) a fost arestat câteva zile mai târziu. Copiii au fost lăsaţi în grija bunicii lor în vârstă de 80 de ani.
Când urmăresc știrile, nu mai sunt conştient de cifrele victimelor, fiindcă le cunosc personal tragediile, putându-mi lesne imagina prin ce trec. Ştiind situaţia altor persoane care este poate cu mult mai deprimantă decât a noastre, sunt într-un fel recunoscător că deplorabila situaţie a familiei mele nu a ajuns la nivelul altora.
Tatăl meu a fost recent transferat din închisoarea de stat Sakarya la cea din Bandirmastate, un drum de 4 ore cu maşina pe care familia mea trebuie să-l facă o dată la două săptămâni pentru a-l putea vedea. Cu toate că celula închisorii în care se află e pentru șapte persoane, o împart 20 de inşi. „Suntem cu toții cadre universitare în această celulă, aşa că am găsit o cale să ne acomodăm oarecum”, i-a spus el mamei mele.
Luna trecută, gardienii închisorii i-au trezit la cinci dimineața pe tatăl meu și pe alţi deținuți – toţi profesori – pentru a-i transfera la un alt penitenciar. Nimeni nu știa unde mergeau. Familiile nu le-au fost informate. Directorul închisorii i-a spus mamei mele că autoritățile locale le-au interzis să dezvăluie unde se găseşte momentan tatăl meu. „Acestea le sunt tacticile, şiretlicurile pe care le pun la cale”, a spus maică-mea. În cele din urmă, a reușit să afle, totuşi, unde se afla, ducându-se îndată să-l viziteze, înainte de terminarea programului.
Chiar dacă tatăl meu ar fi eliberat curând, tot i s-ar interzice să-şi depună candidatura pentru un loc de muncă în sectorul public, pe tot restul vieții. Deși nu există nicio hotărâre judecătorească cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse, guvernul i-a şters identitatea profesională. Și-a pierdut catedra, titlul de profesor, salariul, iar familia mea a fost forțată să-şi părăsească propria casă, în care stătuse de o viaţă.
Guvernul mi-a condamnat familia la sărăcie curată. Tata este numai unul dintre miile de intelectuali înalt calificați, ale căror vieți le-au fost date peste cap. Nu există nici un viitor pentru asemenea paria.
Teama terorizantă este starea societăţii de astăzi
Cel mai oribil aspect al acestui calvar este tăcerea rudelor și a altor colegi, care cred că le vor fi torturaţi membrii de familie în închisoare, în caz că ar divulga ceva. Se tem că poliția le va apărea la ușă dacă atrag atenţia asupra acestor nedreptăți. Temerile nu le sunt neîntemeiate: toata lumea depune eforturi disperate să se distanțeze de criticii regimului erdoganist.
Problema constă în faptul că guvernul turc a declarat un Blietzkrieg împotriva oricărui critic (iar cine e “critic” rămâne la latitudinea guvernului). De la jurnaliști, la cadre universitare, guvernul nu manifestă un minim de toleranță.
Persoanele arestate pot apărea în mass-media drept simple cifre pentru unii; însă, ele sunt în primul rând cei dragi nouă, iar coșmarul prin care trec e de neimaginat.
