Massmedia românească are un interes adeseori sincopat sau selectiv faţă de ştirile venite din Turcia. De multe ori informaţiile, poate din cauză că sunt prea abundente sau uneori redundante, nu sunt percepute cum trebuie şi ca atare pot fi distorsionate.
De curând am asitat la o interpretare cel puţin neaşteptată din partea unui reputat analist, cunoscut în România tocmai pentru pertinenţa punctelor sale de vedere şi a luărilor de poziţie curajoase. Răzvan Savaliuc de la Lumea Justiţiei, a făcut o comparaţie între modul în care funcţionează reţeaua de ong-uri finanţate de miliardarul Soros în încercarea acestora de virusare a activităţii unor guverne din ţările Europei de Est şi situaţia din Turcia.
Spunând că preşedintele Erdogan nu a avut ce să facă altceva decât să decapiteze activităţile unui „stat paralel”, distinsul analist a dovedit faptul că nu a înţeles substratul de esenţă al situaţiei din Turcia: faptul că o parte importantă din societatea Turciei contemporane a reacţionat la măsurile autocrate, la dictatura bunului plac şi mai cu seamă la corupţia exacerbată la nivel naţional sub oblăduirea preşedintelui Erdogan.
Comentariul distinsului jurist s-a petrecut în emisiunea reputatei Alessandra Stoicescu (Postul tv Antena 3, orele 16, data 13 iulie 2017) iar moderatoarea a ţinut de mai multe ori să accentueze faptul că atitudinile represive, ignorarea respectării drepturilor omului, aruncarea a mii de oameni în puşcărie sunt lucruri blamabile.
De dragul unei comparaţii (discutabile!) Răzvan Savaliuc a incriminat exact victimele din tabloul complicat al Turciei contemporane. Compararea lui Gulen cu Soros este nu doar nefericită ci şi complet eronată, dar poate aduce atingere modului în care situaţia prigoniţilor pe nedrept din Turcia (opozanţi, ofiţeri de rang înalt, procurori, judecători, poliţişti, jurnalişti,scriitori, oameni de televiziune, universitari, medici,profesori sau oameni pur şi simplu, casnice sau studenţi) cu convingerile lor: de stânga, etnici kurzi sau simpatizanţi ai Mişcării Gulen, este percepută în România.
Concluzia mea personală este că acest subiect ar avea nevoie de mai multă lumină, de clarificări şi explicaţii mai simple şi mai coerente referitoare la situaţia creată mai cu seamă în represiunea de după tentativa de lovitură de stat.
Sunt ferm convinsă de faptul că, dacă ar avea acces la informarea completă, cu dovezi, explicaţii şi argumente, excepţionalul jurist remarcat prin dreapta lui măsură şi prin atitudinea sa de demnitate evidentă, probate în luptele din media din ultimii ani, şi-ar modifica radical punctul de vedere. Cleopatra Lorinţiu
