A doua zi, după tentativa de lovitură de stat eșuată din data de 15 iulie, fără a primi vreo justificare valabilă, familiile judecătorilor și procurorilor arestați s-au confruntat cu trauma majore. Familii destrămate, copii fără părinți, soți ce își așteaptă perechile…. Sughițuri înodate în gât…
O scrisoare trimisă site-ului yargiicinadalet.com prezintă această dramă prin ochii copiilor. Iată ce conţinea această scrisoare:A doua zi după tentativa de lovitură de stat sunt descrise trăirile băiatului, „al cărui nume rămâne anonim”, despre momentul arestării părinților săi, judecători:
„Pentru că era weekend mama, tata, fratele meu mai mic și eu am făcut curățenie în casă. După gospodărie, am plănuit împreună cu familia mea să mergem într-un mall să cumpărăm niște cărți din magazinul D&R. La întoarcere, mama urma să ne pregătească mâncarea favorită. Deoarece în cursul săptămânii era mereu foarte ocupată, mama a hotărât să gătească această mâncare, în weekend. În momentul în care ne pregăteam să ieșim afară, a sunat ușa. Veniseră polițiștii. Nu știam că părinții mei sunt judecători de serviciu la instanță, m-am gândit că le-au adus alor mei niște acte pentru semnat. Dar de data aceasta persoanele sosite nu aveau un comportament respectuos; privirile și atitudinile erau dure. Mama m-a trimis în camera fratelui meu.
Polițiștii cercetau într-un mod grosolan casa noastră. La un moment dat fratele meu mă întreabă „Frate mai mare ce caută acești polițiști în casa noastră, se ascunde vreun hoț în casa noastră?”. În acea clipă m-am simțit foarte prost. Din privirea mamei mi-am dat seama că se întâmplă ceva rău. Într-un final căutarea poliţiştilor s-a terminat. Dar era ceva în neregulă; polițiștii îi încătușau pe părinții mei. Deodată am simțit niște dureri în gât. Nu puteam înghiți. Fratele meu, fugind, a sărit în brațele mamei. Dar unul dintre polițiști încerca să-l îndepărteze pe fratele meu de mama. Până atunci mama îmi insuflase prin priviri să fiu liniștit, însă brusc nu și-a mai putut stăpâni lacrimile și țipetele. Fratele meu deja plângea. Tatăl meu, intervenind, ne-a spus „ fiii mei viteji, nu vă întristați, vom trece peste această greutate.” Într-un final polițiștii au plecat, dar îi luaseră și pe părinții noștrii cu ei. Mama mi-a spus că nu trebuie să mă sperii, este o greșeală, se vor întoarce și mi-a transmis să o sun pe bunica maternă. Și au plecat. Fratele meu plângea. Îi ziceam să nu plângă, însă pe de altă parte și eu făceam același lucru. Bunicii materni au putut ajunge la noi de abia seara deoarece trăiau în alt oraș. Eu demult îl adormisem pe fratele meu. M-am uitat foarte des spre ușă așteptând să se întoarcă părinții mei.
L-au luat pe tata și mi-au frânt aripile. Au luat-o pe mama și mi-au tăiat respirația. Am simțit treptat că nu pot respira.
Eu am stat departe de mama doar o noapte. Și aceea a fost când s-a născut fratele meu. Mama chiar dacă era foarte ocupată, atunci când ajungea acasă ne pregătea rapid mâncarea, ne controla la teme, iar când ne duceam la culcare ea aștepta lângă noi să adormim. Vorbea cu noi, ne relata povești frumoase și ne cânta cu vocea ei armonioasă. Mă consideram cel mai fericit copil din lume. Acum, însă, sunt cel mai trist copil din lume. Fără ea, cum voi adormi, cum voi râde?
Uneori mă gândesc și mă înfricoșez că s-ar putea să-l ia și pe fratele meu. Seara trecută fratele meu mă întreba „Frate mai mare te vor lua și pe tine polițiștii? Ce voi face dacă te vor duce și pe tine?” Cu o seară înainte de a fi arestați ai mei, am jucat un joc împreună cu mama și fratele meu. Jocul era astfel; eu pe o foaie de hârtie scriam cuvântul care îmi trecea prin minte, mama și fratele meu trebuiau să ghicească cuvântul, îndrumați de indiciile date de mine. A venit rândul fratelui meu. A scris și el ceva. Conform indiciilor date, eu am presupus că este vorba de lumină. Dar era greșit. Mama a spus soare. Fratele meu ne-a zis că ne-am apropiat de răspuns. Văzând că nu descoperim cuvântul, acesta ne-a răspuns că era vorba de mama deoarece ea ne învăluie cu lumină. Mama s-a emoționat foarte mult. Acum lumina noastră, mama nu mai este. Dacă era lângă noi, ne adormea. Îmi gătea mâncarea favorită. Atunci când ea era la muncă, citeam cartea și îi povesteam când ajungea acasă. Îmi este foarte dor de părinții mei. Vă promit că atunci când se vor întoarce nu îi voi supăra. Şi fratele meu să nu mai plângă. Nici eu nu mai vreau să plâng ascunzându-mă de bunicii mei. Mă doare gâtul. De câte ori mă supăr am dureri în gât. Înapoiați-mi părinții!.”
