La pușcărie simțim pe pielea noastră gerul. Caloriferele nu funcționează, ne-am îmbrăcat hainele unele peste altele. Pielea se strânge, chiar și cu trei paturi corpul bolnăvicios nu se maii încălzește. Încercăm să dormim pe betonul înghețat. Tot felul de torturi, izolări, neadevăruri… Nimic nu ne-a facut să dăm înapoi, oare gerul ne va face… Râdem crud și mergem înainte.
Primii fulgi de nea se asează pe închisoarea de tipul L, acasă pentru 2 mii de oameni. Ninge lin cu fulgi mari. Adunăm zăpada din curte și ne încălzim mâinile cu respirația. S-a depus ceva. Zăpăda căzută după acoperiș ne aduce veselie în suflet. Adunăm din toate părțile zăpada. Uite l-am facut. Mehmet ne dă fularul, Ahmet căciula și Cem mănușile. Iată dărnicia vitejilor din Anatolia. Toată viața au dat. Și au dat toată avuția pentru bine. Și au dat viața pentru generațiile viitoare. Au dat această viață pentru Ziua de Apoi, ce mai e să dai și mănușa din mână. E gata, am reușit să-l facem.
Unul dintre noi cu zâmbetul pe buze zice:
- A mai venit unul printre noi. Domnul să-l elibereze.
În celula de 14 persoane era al 47-lea. L-am botezat ” Omul liber”
Oameni în toată firea ne-am bucurat ca niște copii. Ne-am bulgărit în jurul omului liber. Chiar dacă o dată la două luni ne puteam îmbrațișa și săruta copiii, aceștia parcă erau pe langă noi.
Parcă ne bulgăream cu copiii noștrii și nu unii cu alții.
Vocea groasă a fratelui Hasan ne-am răsunat în urechi ” Vitejilor, ceaiul este gata!”
Ceaiul lui Hasan, pe care acesta îl prepara din tot sufletul, era singurul lucru care pe gerul acela ne mai încălzea sufletul.
Pe când ne sorbeam ceaiurile ce credeți că s-a întâmplat?
Au venit gardienii.
Aceștia ne urmăreau în mica curte 24 din 24, au venit să ne fure acea mică fericire. Nu puteau suporta și nu înțelegeau cum de mai avem moralul foarte ridicat chiar dacă ne interziseseră foarte multe.
De parcă mergeu la război au năpustit asupra omului liber. Au făcut cea ce fac mai tot timpul.
L-au luat la palme și șuturi pe omul liber.
L-au făcut una cu pământul. I-au rupt capul, mâinile. Unul dintre ei rânjind a strivit morcovul pe care îl pusesem nas.
Ce fel de furie poate să fie. Ce fel de sentiment.
Am rămas mască.
Nu puteam să mă supăr pe oamenii care nu puteau să suporte un om de zăpădă.
Mi-am spus în sine fiecare își expune comportamentul.
Azi în locul în care ma găsesc a nins. Mi-am amintit pățania de mai sus. Împreună cu copiii am ieșit afară și ne-am pus să facem un om liber de zăpădă. Ei când îmi spuneau ”tată, tată..” buzele-mi surâdeau, dar sufletul meu se ducea la prietenii mei…
Iar e iarnă, celulele sunt reci.
Paturile de fier cred că au prins gheață.
Le tremură dinții, bolnavii așteaptă să meargă la cabinet.
Nu curge apa caldă, iar se spală cu apa rece ca gheața.
Nu pot să doarmă din cauza frigului.
Și cei care dorm pe hol, cei care dorm în fața toaletei.
Afară în aer liber nu mai pot respira, inima îmi este tot acolo.
Frații mei de acolo.
Zăpada, copacii.
Norii din zare.
Munții și câmpiile.
Oriunde ma uit îmi vin lacrimile.
Va trece iarna.
Zăpada se va topi.
Speranțele vor înverzi.
Va veni primăvara.
*Textul a fost scris de la un ziarist detinut, si publicat la tr724.com, dupa care a fost tradus in romana.