Sărbătoarea tradiţională a dragostei la români, Dragobetele, a renăscut după 1990, dar tânărul-simbol al legendei a cunoscut o transformare, din „nătângul” de altădată devenind un tânăr chipeş şi isteţ, capabil oricând să-l înfrunte pe rivalul care „l-a provocat” la întrecerea în iubire, „străinul Valentin”.
Etnologul dr. Maria Mândroane, de la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara că, dragostea fiind universală, obiceiurile de Dragobete sunt aceleaşi în toată ţara, dar, pornind de la rădăcina legendei transmisă din generaţie în generaţie, în fiecare zonă a primit şi o culoare locală, care nuanţează portretul tânărului Dragobete.
„Dragobetele nu are ceva specific pentru zona Banatului, iar înainte de 1990 era foarte puţin cunoscut, pentru că obiceiurile nu erau tolerate de regim. Se ştia din poveştile de la sate că era fiul Babei Dochia, uneori Dragobete, alteori Rogobete. La noi, în Banat, el era privit în popor ca un tânăr puţin cam prostuţ, mai nătâng, dar după 1990, în concurenţă cu străinul Valentin, s-a transformat, a luat o amploare nemaipomenită, nu doar în Banat, şi a devenit din tânărul prostănac un tânăr frumos, chipeş un simbol al primăverii, Cap de primăvară”, a detaliat Maria Mândroane.
Muzeografa spune că poveştile vechi circulă în paralel, inclusiv cea cu Baba Dochia cea foarte rea, care şi-a trimis iarna nora la munte să transforme lâna neagră în lână albă, iar fata a spălat lâna până şi-a rănit mâinile. Dragostea lui Dragobete pentru soţia lui era atât de mare, încât a apărat-o prin sacrificiul suprem, ducând-o departe pe mama lui. Conform legendei, el a protejat-o până când Dragobete, simbolul iubirii, şi soacra, simbolul urii, devin eternitate, transformându-se în stane de piatră îngheţate.
Potrivit muzeografei de la Muzeul Satului Bănăţean, la sat, în perioada paşoptistă, se spunea că Dochia ar fi fost fiica foarte frumoasă a lui Decebal, care păştea oile pe munte, iar când împăratul Traian a alergat după ea să o prindă, ea i s-a rugat fierbinte zeului să o transforme într-o stană de piatră ca să nu fie robită de romani.
„Sunt mai multe variante ale legendei, în fiecare zonă se adaugă ceva, se scade altceva. Uneori Dragobetele se interferează cu Sân’ Toaderul, are frumuseţea, isteţimea lui. În Banat, Dragobetele este tânărul cu acelaşi nume, iar muntele o întruchipează pe Baba Dochia. De Dragobete, fetele se duceau în pădure, culegeau ghiocei sau brânduşe, oman (remediu pentru boli ale capului, plămânilor, stomacului şi mijloc de protecţie împotriva ciumei – n.r.). Omanul se culegea şi la Sân’Toader, pentru că, dacă este cules acum, se spune că are o putere extraordinară, iar părul fetelor uns cu oman va creşte bogat şi lung. De obicei se culeg ghiocei, pe dealuri mai înalte, însorite, după care fetele coboară alergând spre sat, băieţii vin după ele, le prind şi de aici se spune ‘Dragobetele sărută fetele’, iar băiatul care a sărutat fata, aceea este aleasă să-i fie logodnică în noul an dacic, care începea la 1 martie”, a completat Maria Mândroane.
Muzeul Satului Bănăţean Timişoara îl întâmpină pe Dragobete la ceasurile amiezii, cu poezie, cântec, joc şi voie bună, desene şi discuţii libere despre „Sărbătoarea Dragostei la români”. Vor fi prezenţi Cenaclul literar „Tinere condeie” Timişoara, grupul „Senioarele” de la Asociaţia Seniorilor din Timişoara, elevi de la Liceul de Arte Plastice Timişoara şi de la Colegiul Naţional de Artă „I. Vidu”. Un moment special din program va fi susţinut de către Mădălin Luca, pe acorduri de nai, în cadrul lansării CD-ului „Esenţe străbune”, un dar de suflet pentru toţi participanţii la eveniment.
