Sub un titlu frumos „Ninsoarea se întorsese în cer ...”de George Nina Elian (Editura Hoffman, 2016) o plachetă de versuri îmi aduce nostalgia bunelor vremuri poetice, când confraţii se bucurau între ei, atunci când unuia îi apărea un grupaj de versuri bune prin revista Luceafarul sau vreo plachetă de poezie la una din exigentele şi puţinele edituri anle anilor optzeci. M-au confortat în această nostalgie cele trei rânduri de pe coperta a patra a cărţii, semnate de cea care ne-a fost colegă de generaţie, Gabriela Negreanu, poetă, critic literar şi excelent redactor de carte de poezie, mult prea devreme plecată spre lumea umbrelor şi-a amintirii, care scria „Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele(…) care ating-prin interogaţie, elipsă ori printro discontinuitate esenţială- chiar poezia.”
Ca de obicei poeţii sunt cei care simt cel mai acut poezia, acolo unde e. O depistează aşa cum câinii salvatori identifică mişcarea sau răsuflarea printre ruinele de după cuutremur.
Zic „acolo unde e” pentru că dintr-o reacţie , evident întru totul de înţeles, în perioada din urmă, au fost publicate mii de plachete în România. De circuit evident redus, căci ne citim între noi, ele au rămas prin biblioteci, legăturile dintre lumile culturale sunt rupte precum un sistem nervos se decluplează de la organism. Sunt cărţi cu miile dar nu întotdeauna e poezie.
In condiţiile unei critici partizane, de grup, de gaşcă şi ale unei politci literare de troc(atotputernică astăzi) tinerii poeţi sau hai să zic, poeţii în general sunt oarecum forţaţi: se află în situaţia de a alege: fie îşi dezvoltă un sistem modern de public relation, recurgând la trocuri literare (tu mă publici, eu te public, serviciu / contraserviciu) într-un mecanism foarte alambicat de relaţii editorialo-culturale, şi se afirmă pe nişte scene culturale fie locale fie regionale, fie la Bucureştiul cel haotic, sau îşi trăiesc prezentul literar la adăpostul faimei literare…
Se pare că gazetarul Costel Drejoi (născut la Slatina în 1964) a ales demna variantă doi, iată-l publicând sub acest pseudonim (greu de reţinut după părerea mea), o carte foarte bună.
O carte de poezie, de stare, de unitate de ton. O carte esenţializată. Şi îmi cumpănesc cu grijă cuvântul ales.
Aş asemui-o ultimei plachete de versuri pe care a publicat-o înt impul vieţii (dar şi în timpul morţii) poetul Ghoerghe Tomozei, „Un poet din Tibet „ o cărţulie iarăşi necunoscută de publicul larg, într-o perioadă în care oamenilor nu le mai păsa deloc de poezie iar poeţii mureau în floarea vârstei. (1997)dar să revin la poetul de azi care scrie,
iată: „îmi spun: mai e foarte puţin/şi ziua va răsări/din răsfrîngerile irisului tău…ci tu/nu vei mai/fi./când mă voi trezi,/deja va fi venit iarna…” sau „plată şi gri /ca radiograma ceţurilor de suprafaţă/liniştea/dedesupt/marea interioară framândându-se/sfărâmându-se de ţărmuri /poateaproape răsufletul ultim al/timpului/poateaproape o altă geneză.”
Nu am idee câte etape a ars, câte vămi a trecut cel care a scris astea şi de fapt cartea întreagă. Cert este că poetul acesta ştie să renunţe, să lase înapoi lestul şi să continue pe nava poeziei în forma sa esenţializată. „şi mă pregătesc să-ntâmpin cu voioşie năvala nenatului”.
Eu însămi simt că am nevoie de timp şi spaţiu de revistă scrisă să mă încumet să glosez pe marginea excepţionalei densităţi de idei dar şi a excepţionalei emoţii artistice din această plachetă fină de versuri. Şi o voi face.
Ceea ce am vrut acum să spun în aceste cuvinte atârnate pe zid la cumpăna dintre ani este că poezia răsuflă şi trăieşte chiar în cele mai grele condiţii. Ea e ca un lichen pe stâncile înălţimilor, hrană pentru cerbii singuratici sau pentru aventurierii neştiuţi. Are dreptul să fie cunoscută, desigur, dar că dincolo de cunoaştere sau recunoaştere, de difuzare sau de ignorare, ea există, demnă ca o regină. Regina spiritului creator. Cleopatra Lorinţiu
