20.3 C
București
miercuri, septembrie 23, 2020

Jurnalistă recent eliberată, oferă o perspectivă ” de aproape”, asupra victimelor represiunii din Turcia

Reținută o noapte de către poliţie pentru că fotografia strada de pe lângă secția de poliție Gayrettepe din Istanbul, jurnalista Tuğba Tekerek a oferit detalii privind perioada ei de detenție. Mărturiile sale dezvăluie o perspectivă autentică asupra celor de după gratii, victime ale reprimării Güleniştilor.

„Mă întrebam dacă aveam să fiu singură ori dacă trebuia să împart celula cu vreun alt deținut. Când a fost deschisă poarta de fier, am zărit zeci de perechi de încălţări. Am simţit un miros neplăcut… 27 de persoane erau închise în numai trei celule, fiecare neputând adăposti mai mult de 5”, a declarat Tekerek, într-un articol plin de sinceritate, publicat după ce a fost eliberată în urma detenției de o zi.

Lovitura de stat militară izbucnită pe 15 iulie s-a soldat cu peste 240 de morţi și mai bine de o mie de răniţi. Imediat după puci, guvernul, aflat la discreţia președintelui Recep Tayyip Erdoğan, a lansat o represiune pe scară largă a simpatizanților mișcării Gulen, eliminându-i din cadrul instituțiilor de stat, arestându-i şi umilind-i crunt pe cei mai însemnaţi reprezentanţi.

În jur de 82.000 de oameni din toate categoriile au fost eliminaţi din organele de stat; 40.000 au fost reținuți și alţi 20.000 au ajuns să fie arestați după tentativa de lovitură de stat. În rândurile celor arestaţi s-a numărat o întreagă serie de jurnaliști, judecători, procurori, polițiști și militari, precum şi cadre universitare, guvernatori, profesori, funcţionari judiciari și chiar şi un comic.

Iată traducerea integrală a articolului lui Tekerek, publicat de Platforma Jurnalismului Independent din Istanbul (P24) pe 26 august:

tekerek

„Înlocuirea unor perdele în condiţiile stării de urgență”

Termenul în care puteam înlocui nişte perdele pe care le cumpărasem cu câteva săptămâni înainte era pe cale să expire. Am ieşit din casă (care se află în cartierul Gayrettepe), pornind către mall-ul Cevahir, cam pe la 7 p.m., duminică seara. Doream să schimb perdelele și, cu ocazia asta, să fac şi o plimbare. Am văzut mai mulţi oameni așteptându-şi rudele aflate în detenţie, în faţa secției de poliție din Gayrettepe. Şi eu fusesem în aceeaşi situaţie în urmă cu trei săptămâni, când i-am aşteptat pe colegul meu, jurnalistul Bülent Mumay și pe mentorul meu, poetul Hilmi Yavuz. Părea că acest loc devenise un veritabil centru al mizeriei umane. Printre cei care stăteau în picioare acolo în acea seară de duminică se găseau şi unele persoane în vârstă, precum şi mai multe cu copiii în braţe. Unii îşi aduseseră scaune pliante. Așteptau cu disperare orice veste ar fi putut primi. Am făcut câteva fotografii ale oamenilor de acolo, gândindu-mă că mi-ar prinde bine în articolele mele viitoare sau într-un tweet; apoi, mi-am continuat drumul. Aveam de schimbat perdelele.

După un timp, m-am pomenit cu un bărbat strigându-mă din spate. A susţinut că era polițist. Mi-a cerut buletinul de identitate, pe care i l-am arătat. Apoi m-a întrebat de ce făcusem fotografii adineaori. I-am spus: „Lucrez în jurnalism, voiam doar să-i surprind pe oamenii aceia în situaţia în care se aflau.” Mi-a răspuns: „Poate că se plănuieşte un atac la secție și veniserăţi acolo să-l surprindeţi în flagrant”. I-am mărturisit că nu făcusem decât să-i fotografiez pe oamenii de acolo, fără ca secţia să apară în cadru. Văzusem cum alți jurnalişti deja pozaseră clădirea de un milion de ori. Neîndrăznind să-mi verifice fotografiile, a spus: „Veniţi cu mine!” A vrut, de asemenea, să-mi confişte telefonul mobil; i-am spus că un raport oficial trebuie să fie întocmit în vederea acestui lucru.

Astfel, m-am găsit în interiorul secției de poliție. În timp ce numele îmi era căutat în evidenţa registrului, am început să fiu interogată. Cu toate că nu arătam a terorist, era clar că nici ca jurnalist nu mă prea agreau. M-au întrebat dacă scrisesem articole despre școlile închise de către guvern, ori dacă lucram pentru cotidianul anti-Erdogan, Taraf. Am fost în detenţie timp de mai multe ore, în absenţa oricărori proceduri formale. Nimeni nu avea de unde să ştie unde eram; dacă urma să mi se întâmple ceva, nu ar fi putut afla, de vreme ce nici un proces-verbal oficial nu a fost întocmit.

Am spus, la un moment dat: „Nu mă puteți ține în detenţie pe perioadă nelimitată, fără motiv întemeiat din punct de vedere juridic”. La auzul acesteia, unul dintre polițişti a trântit ușa; apoi, lovind cu pumnul în masă, mi-a spus: „Ne ghidăm după regulile de urgență în vigoare. Vă putem ține aici, fără trecerea în registru, până dimineață și avem dreptul de a face tot ce vrem. Puteţi să ne reclamați odată ce sunteţi eliberată.” Întrucât nu era vorba de un arest oficial, nu au înştiinţat pe niciuna dintre rudele mele cu privire la situația mea. Au adăugat ceva de genul: „Dacă ați fi fost îngrijorată în privinţa rudelor dvs., nu aţi fi făcut fotografii în mijlocul străzilor. Eu aş ignora întotdeauna astfel de incidente chiar şi de-ar avea loc în prezenţa mea; nu aş îndrăzni să privesc în urmă, dacă m-ar preocupa cei dragi atât de mult.” Mall-ul era deja închis, fără îndoială; mă simțeam de parcă urma să fiu aruncată într-un puţ.

Deodată, mi-au comunicat că cineva mă căuta la telefon şi din acel moment lucrurile au început să se schimbe.

Avusesem norocul să apuc să-l sun pe un prieten al meu din P24, Veysel Ok, care era avocat, chiar când ofițerul de poliție mă ducea înăuntrul clădirii. Veysel m-a sunat din nou după, fără a putea obține răspuns, din păcate. Când a telefonat la secţia din Gayrettepe, i s-a spus că nu figura nicio înregistrare oficială pe numele „Tuğba Tekerek.” Prietenul meu nu s-a bazat pe răspunsul primit și s-a dus el însuşi la secţie. Norocul mi-a fost că cineva știa că eram reţinută acolo și nu le-ar fi fost atât de ușor polițiştilor să facă chiar ce voiau cu mine.

Se pare că poliția l-a contactat pe procuror numai după ce avocatul meu a ajuns la secție. Apoi mi-au informat rudele de situație și au început să mă interogheze. Au căutat ultimele mele tweet-uri și au convenit să mă acuze de a-l fi insultat pe președinte; mulţumită serviciilor de securitate ireproşabile pe care le prestaseră, această infracţiune fusese descoperită. Fotografiile mele, motivul principal pentru care mă găseam acolo, erau deja de domeniul trecutului. În tweet-ul meu propriu, citasem un alt tweet, al ziarului Cumhuriyet, care avea un videoclip pe pagina site-ului. În acest video, mai mulţi oameni scandau: „Ucigașule, Erdoğan!”, în semn de protest față de vizitele deputaților Partidului AK făcute în scopul de a transmite condoleanțe familiilor victimelor atacului comis recent de ISIL în Gaziantep. Am rezumat în felul meu ce era în acel tweet: „Iată unde ne aflăm. Erdoğan va fi „Ucigaşul Erdoğan” pentru mulți cetățeni kurzi de acum încolo”.

Acest tweet a fost motiv suficient să mă rețină preventiv; sosise timpul să fiu condusă la închisoare.

În închisoare, cu funcţionari judiciari

Mă întrebam dacă aveam să fiu singură ori dacă trebuia să împart celula cu vreun alt deținut. Când a fost deschisă poarta de fier, am zărit zeci de perechi de încălţări. Am simţit un miros neplăcut… 27 de persoane erau închise în numai trei celule, fiecare neputând acomoda mai mult de 5. Toți erau pe podea, culcaţi cu picioarele pe sus, căci erau aşa de ghemuiţi că nici nu aveau spațiu să-şi întindă picioarele. Mai târziu, mi s-a spus că fuseseră iniţial 43 de persoane, iar că unele chiar fuseseră silite să doarmă de-a lungul coridoarelor, cu câteva zile în urmă.

Am fost condusă în celulă cam pe la 3 dimineața. Femeile deţinute acolo m-au întrebat dacă eram funcționar juridic. În timp ce mă străduiam să înțeleg întrebarea, au zis: „Toate suntem funcționare… Obişnuiam să lucrăm la tribunalul Anadolu.” De fapt, 24 din cele 27 de femei erau funcționare. Mă gândeam: toate au fost în stare să tasteze 90 de cuvinte în trei minute la examenul de admitere. Iar acum, erau reținute pentru legăturile pe care le-ar fi avut cu „FETO” [abreviere inventată de guvern pentru a descrie presupusa rețea teroristă a Mișcării Gulen infiltrată în instituțiile de stat]

S-au adunat toate în jurul meu, deși era târziu în noapte. Erau moarte de curiozotate după orice veste, oricât de mică. Mă întrebau constant: „Ce se mai întâmplă?” Erau acolo de 7 zile și le fusese interzis contactul cu familia. Nu beneficiau de avocați. Nici avocații desemnați de barou pentru asistență judiciară nu au fost dispuși să le întâlnească. (Circulă zvonuri cum că polițiştii din afara unităților teroriste sunt de asemenea implicaţi în operațiunile întreprinse împotriva „FETO.” Când agenţii de poliție solicită avocați pentru deținuti, aceştia se prezintă fără ezitare, crezând că urmează să apere suspecți de crimă. Când sunt informaţi că trebuie să apere membri ai „FETO”, refuză.)

Nu pot descrie chipurile femeilor când le-am spus că fusesem reținută din cauza unor fotografii făcute în apropiere de secția de poliție Gayrettepe. Oamenii pe care i-am fotografiat erau rudele lor, de la care doreau cu disperare să audă veşti. „L-ai văzut pe băiatul acesta?” „A fost cumva acolo femeia aia?” Întrebările nu conteneau. Deţinutele aveau, în cea mai mare parte, vârste cuprinse între 25 și 30 de ani. Cele mai multe dintre ele aveau copii mici. Un bebeluş de 7 luni îi era adus mamei sale sale tocmai de la Sultanbeyli, un cartier aflat la două ore distanță, de două ori pe zi, pentru a-l alăpta. Totuşi, femeia aceasta se numără printre cele norocoase, pentru că alte femei nu au voie nici măcar să-şi vadă copiii, chiar dacă nu au mai mult de 15 luni. Ori de câte ori această mamă îşi alăpta copilul, unele se aşezau pe bancheta din spate și începeau să plângă încet. Se gândeau la copiii ori mamele lor care le duceau lipsa.

Era acolo o femeie gravidă care de cele mai multe ori evita conversațiile legate de problemele ei proprii. Însă necazurile i se puteau citi pe față. Pe lângă meseria de funcţionară, mai era şi studentă în drept; în prezent, însă, urăște domeniul juridic. Era în concediu de maternitate când fusese reținută. Când a aflat de mandatul de percheziție, a mers direct la procuror, declarându-i: „Vreau să mă predau.” Mai are o fiică de trei ani şi jumătate. „Aproape că am început să uit chipul copilului meu. Nu am luat niciuna din pozele ei”, spunea ea în lacrimi. O alta a intervenit atunci: „Nici nu ni s-ar permite acest lucru. Nu există nici măcar oglindă aici.” Fără îndoială, acesta este locul unde oamenii îşi pot uita propriile fețe.

Lumina din interiorul celulei era permanent lăsată aprinsă, indiferent că era zi sau noapte. Niciuna nu avea deloc idee cât era ora, deoarece ni se confiscaseră ceasurile la intrare. Lumina soarelui reflectată pe perete de la fereastra minusculă de 10 cm era singurul mod de a ne da seama de trecerea timpului. Mi s-a mai spus că polițiştii le lăsau pe aceste femei afară în curte numai dacă voiau ei. Le lăsaseră să facă acest lucru, preţ de 5 minute, cu o seară înainte. La fel procedează şi cu pasta de dinţi.

Îmi părea că eram toate blocate într-o încăpere cu un aparat de aer conditionat care producea în mod constant voci înfricoșătoare. Încercam să nu mă gândesc la căldură, nici la faptul că întâmpinam dificultăți ori de câte ori respiram. Nu aveam cum să știm cât de mult timp avea să dureze totul.

N-am putut rosti măcar un cuvânt când am fost întrebată: „Care era reacția oamenilor de afară la arestarea noastră?” Atunci alta i-a răspuns în locul meu: „Ce spuneam noi când erau alții arestați? „Sigur vor fi eliberaţi nevinovații, după voia lui Dumnezeu! Acum suntem în situaţia lor şi probabil că alţii gândesc aşa despre noi.”

Una dintre ele a mărturisit: „Am încercat să obţin un card de credit de la Banca Asya în 2014. Banca Asya a fost singura instituţie dispusă să-mi dea card de credit. Din cauza asta sunt vinovată?” O altă femeie bănuia că fusese reținută pentru că lucrase la o şcoală pregătitoare (dershane) afiliată la mișcarea Gulen, în urmă cu șapte ani. O alta se întreba: „Dar eu? Eu nu am fost la şcolile lor, nu primit împrumuturi de la Banca Asya. Niciodată nu am participat la vreo întrunire a lor și niciodată nu am citit ziarul Zaman. Aşa stând lucrurile, de ce sunt eu aici?”

Intenţia autorităților era să le chinuie pentru a obţine cât mai multe informaţii de la ele. Aproape 20 dintre cele care au fost interogate de procuror au fost informate de arestul lor. De la eliberare, am aflat că le-au dat drumul la aproape toate.

Erau în detenţie, neavând acces la nicio veste din afară; mai mult, au fost minţite făţiş.

Am fost chemată de polițişti pe la 11, dimineața următoare. Am părăsit celula cu o vinovăţie în inimă pe care încă o mai resimt. Sunt conştientă de sprijinul pe care mi l-a acordat mass-media independentă (chiar dacă n-au mai rămas decât puțini în această luptă), inclusiv P24 şi Ben Gazeteciyim İnsiyatifi [personal, fac parte din Iniţiativa Jurnaliştilor]. Am făcut faţă situației cu ajutorul lor. Dar este mult mai greu pentru celelalte femei să reuşească acest lucru.

Judecătoria: mașină de tocat jurnalişti

După ce am părăsit secţia, am fost dusă imdediat la medic. (Ca și înainte de detenția mea, doctoriţa m-a consultat în fața polițiştilor, sfidând regulamentul. De fapt, dânsa nici măcar nu m-a consultat, ci m-a întrebat dacă eram afectată de experienţă.) Când am ajuns la tribunalul Çağlayan, avocatul meu Veysel Ok mă aștepta acolo. Ne-am dus până la procuror. A ales dosarele mele din grămada de hârtii, a aruncat o privire asupra lor și a început să scrie ceva pe ele, fără a pune întrebări. Eu şi Veysel ne-am uitat unul la altul. Riscam să fiu arestată, dat fiind faptul că tocmai fusesem reținută cu o zi înainte ducându-mă să schimb nişte perdele la magazin. „Îmi puteţi zice ce scrieţi acolo?”, am întrebat, plină de neliniști. „Sunteţi liberă, sunteţi liberă”, a spus el. Între timp, un caz nou îmi fusese intentat pentru insultele la adresa președintelui, dar îl puteam amâna, nu era nevoie să ne îngrijorăm îndată în privinţa aceasta.

Când dădeam să plec, Fehmi Koru [un alt jurnalist] şi-a făcut apariţia la biroul procurorului. Fostul redactor-șef al ziarului [recent desfiinţat] Özgür Gündem, Zana Kaya, precum și ceilalţi redactori ai săi, Inan şi Zana, stăteau de asemenea la rând. După spusele lui Veysel, Judecătoria funcţionează ca o „maşină de tocat jurnalişti.”

Poate vă întrebaţi cum a rămas cu perdele? Ei bine, le-am schimbat, în ciuda mai multor avertismente din partea rudelor. Am luat-o pe același drum şi nu am reuşit decât cu mult chin şi multă sudoare… Important este că am transmis mesaje din partea celor cu care mi-am petrecut noaptea, către familiile lor. Ele se găseau în cea de-a 10-a zi a detenţiei, şi încă așteptau să fie interogate.


P. S. O importantă lecție trasă din cele ce mi s-au întâmplat: solidaritatea este  indispensabilă. În acest sens, aş dori să le mulțumesc lui Yasemin Congar,lui Veysel Ok, lui Fatih Polat, prietenilor de la Ben Gazeteciyim İnsiyatifi, P24, precum și celor care mi-au oferit sprijin și au răspândit veştile.”

Peste 36.000 de persoane au fost cercetate pentru că l-au „insultat” pe Erdoğan

Peste 36.000 de oameni au fost cercetați într-un an pentru „insultarea” președintelui Recep Tayyip Erdoğan, au arătat statisticile Ministerului Justiției, citat de Duvar English.

Istanbul: Tânăr reținut pentru contrabandă cu maimuțe

Un tânăr influencer, în vârstă de 24 de ani, a fost reținut pentru contrabandă cu maimuțe.

Constanța: Reprezentanți ai comunității turco-tătară, în cursa alegerilor locale din 2020

Comunitatea turcilor și a tătarilor din România, cu aproape 50.000 de oameni pe teritoriul României, este cea mai închegată în regiunea Dobrogea, mai ales în județul Constanța.

Turcia testează prima mașină zburătoare autohtonă „Cezeri”

Prima mașină zburătoare din Turcia, numită Cezeri, a fost trecut cu succes primule teste din Istanbul, a declarat producătorul, pe 15 septembrie.

100 de muzicieni s-au sinucis în timpul pandemiei în Turcia

Aproape 100 de muzicieni s-au sinucis de la începutul pandemiei COVID-19 în Turcia, potrivit datelor Uniunii Muzicienilor și Interpreților (Müzik-Sen), a declarat pe 15 septembrie, principalul adjunct al opoziției Gamze Tașcıer.

Ankara: Medicii poartă o panglică neagră în semn de protest pentru moartea colegilor infectați cu COVID-19

Camera de Medicină din Ankara (ATO) a cerut un protest de patru zile ca demonstrație în fața morții profesioniștilor din domeniul sănătății din Turcia în urma infectării cu COVID-19.Medicii au fost îndemnați să poarte panglici negre.

Istanbul: Compania de metrou a crescut numărul de șoferi care sunt femei

Metroul din Istanbul a angajat 88 de șoferi de sex feminin, crescând numărul de 11 la 99. Noile șoferițe și-au primit legitimațiile după finalizarea pregătirii, la o ceremonie la care a participat, joi, primarul din Istanbul, Ekrem Imamoğlu.

Turcia: Ministerul Educației plătește daune de 1,7 milioane de lire unei student umilit pentru că ar fi sărut o fată

Turcia: Ministerul Educației plătește daune de 1,7 milioane de lire unei student umilit pentru că ar fi sărut o fată