După cum bine se știe, marți – astăzi – se întâlnesc la Casa Albă, președintele Statelor Unite și președintele Turciei – liderul țării pe care am numit-o acasă aproape două decenii, vine față în față cu liderul patriei mele. Cele două țări au multe în comun și de discutat, inclusiv lupta împotriva Statului Islamic, viitorul Siriei și criza refugiaților.
Dar Turcia pe care am cunoscut-o odată ca țară ce inspira speranță în drumul său spre consolidarea democrației și o formă moderată de secularism a devenit stăpânirea unui președinte care face tot ce poate pentru a acumula puterea și a subjuga disidența.
Vestul trebuie să ajute Turcia să se întoarcă pe calea democratică. Reuniunea de marți și Summitul NATO de săptămâna viitoare ar trebui să fie folosite ca o oportunitate de a avansa acest efort.
Începând cu 15 iulie, în urma unei regretabile încercări de lovitură de stat, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a persecutat sistematic oameni inocenți – arestând, reținând, concediând și distrugând sub orice formă viețile a peste 300.000 de cetățeni turci, fie ei kurzi, aleviști, seculari, academicieni sau participanți ai Hizmetului – mișcarea umanitară pașnică cu care sunt asociat.
Odată cu desfășurarea încercării de lovitură de stat, am denunțat cu înverșunare și am negat orice implicare. Mai mult, am spus că oricine a participat la puci, a trădat idealurile mele. Cu toate acestea, și fără dovezi, Erdogan m-a acuzat imediat de orchestrarea puciului, deși mă aflu la 5.000 de mile depărtare.
A doua zi, guvernul a produs liste cu mii de nume ale unor persoane pe care le-a asociat cu mișcarea Hizmet – pentru deschiderea unui cont bancar, predarea la o școală sau pentru că lucrează pentru un anumit ziar – toate acestea fiind apoi considerate ca o afiliere la crimă și astfel s-a dezvoltat o adevărată mașinărie de distrugere a mii de vieți. Listele includeau și nume de persoane deja decedate de luni de zile, precum și altele ale unor persoane ce activau la sediul European al NATO în acel moment. Observatorii internaționali au raportat numeroase răpiri pe lângă tortura și decesele din penitenciare. Guvernul a urmărit oameni nevinovați și în afara granițelor Turciei, un exemplu recent fiind cel de săpămâna trecută când a făcut presiuni asupra Malaeziei pentru a deporta trei simpatizanți Hizmet, inclusiv directorul unei școli, care trăia în acea țară de mai bine de un deceniu, cel mai probabil urmând ca cei trei să fie închiși și supuși la rele tratamente și torturi.
În luna aprilie a anului curent, președintele a câștigat la limită un referendum – fiind acuzat de o imensă fraudă – pentru a forma o „președinție executivă” fără verificări și balanțe, permițându-i acestuia să controleze toate cele trei ramuri ale guvernării. Desigur, prin epurări și corupție, o mare parte din această putere era deja în mâinile sale. Mă tem pentru poporul turc în momentul în care va intra în acest nou stadiu al autoritarismului.
Totul nu a început așa. Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a acces la guvernare în 2002, promițând reforme democratice în vederea aderării la Uniunea Europeană. Dar, odată cu trecerea timpului, Erdogan a devenit tot mai intolerant la disidență. El a facilitat transferul mai multor instituții media către acoliții săi prin intermediul agențiilor guvernamentale de reglementare. În iunie 2013, el a înnăbușit într-un mod violent protestele din Parcul Gezi. În luna decembrie a aceluiași an, când membrii cabinetului său au fost implicați într-un imens scandal de corupție și mită care a fost și probat, el a răspuns prin subjugarea sistemului judiciar și a mass-mediei. Starea „temporară” de urgență declarată după data de 15 iulie este încă în vigoare. Potrivit Amnesty International, o treime a tuturor jurnaliștilor închiși în lume se află în închisorile din Turcia.
Persecuția lui Erdogan față de poporul său nu este pur și simplu doar o problemă domestică. Luarea în colimator continuă a societății civile, a jurnaliștilor, a cadrelor didactice și a kurzilor din Turcia amenință stabilitatea pe termen lung a țării. Populația turcă este deja puternic polarizată în jurul regimului AKP. O Turcie sub un regim dictatorial, care oferă un mediu propice persoanelor radicalizate și violente și îi împinge pe cetățenii săi kurzi la disperare, ar fi un coșmar pentru securitatea întregului Orient Mijlociu.
Oamenii din Turcia au nevoie de sprijinul aliaților europeni și a Statele Unite pentru a-și restabili democrația. În 1950, Turcia a inițiat alegeri multipartite pentru a se alătura NATO. NATO poate și ar trebui să ceară ca Turcia să-și onoreze angajamentul față de normele democratice ale Alianței, ca o cerință a statutului său de membru.
Două măsuri sunt esențiale pentru inversarea regresiei democratice din Turcia.
În primul rând, o nouă constituție civilă ar trebui să fie elaborată printr-un proces democratic care să implice contribuția tuturor segmentelor societății și care să fie în concordanță cu normele juridice și umanitare internaționale și să fie bazată pe lecțiile învățate din succesul democrațiilor pe termen lung din Occident.
În al doilea rând, trebuie dezvoltat un curriculum școlar care să accentueze valorile democratice și pluraliste și care să încurajeze gândirea critică. Fiecare elev trebuie să învețe importanța echilibrării puterilor de stat cu drepturile individuale, separarea puterilor, independența judiciară și libertatea presei precum și pericolele naționalismului extrem, politizarea religiei și venerarea statului sau a oricărui lider.
Înainte ca oricare dintre aceste lucruri să se poată întâmpla, guvernul turc trebuie să oprească acțiunile de represiune asupra propriilor cetățeni și să restabilească drepturile persoanelor care au fost nedreptățite de regimul Erdogan, fără a fi avut parte de un proces corect.
Probabil că nu voi trăi îndeajuns pentru a vedea Turcia devenind o democrație exemplară, dar mă rog ca decalajul autoritar descendent să poată fi oprit înainte de a fi prea târziu.
