de Abdullah Bozkurt
Caracterul haotic al politicii externe a Turciei, o politică externă bulversată de toanele unui singur om, președintele Recep Tayyip Erdoğan, care nu s-a abţinut de la abuzarea oricăror instrumente politice sprea a-şi consolida puterea și a-și justifica regimul represiv, a contribuit, din păcate, la izolarea Turciei atât în Orientul Apropriat, cât și în lumea întreagă.
Să luăm un exemplu definitoriu: problema kurdă, încă nerezolvată, caracteristică dezrădăcinării democrației din Turcia, exemplu care justifică lipsa de încredere a lumii cât priveşte pretențiile guvernului de la Ankara. Încercările sale de justificare a acțiunilor militare întreprinse de Turcia pe teritoriile a doi dintre vecinii săi, la frontierele de sud și sud-est (și anume Irak și Siria), se limitează la un singur factor: guvernul Erdoğan invocă prezența militanților din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK, un partid interzis). Cu toate acestea, acelaşi guvern Erdoğan a dorit în trecut ca PKK să-și trimită militanții dincolo de graniță atunci când se desfăşura procesul de reglementare lansat pentru a pune capăt unei lupte armate de zeci de ani, spre a se rezolva problema kurdă.
De fapt, atunci când liderul PKK (considerată organizație teroristă de către SUA, UE și Turcia), aflat în închisoare, a cerut „acelor membri capabili de a se înarma să părăsească Turcia”, pe 21 martie 2013, guvernul Erdoğan a proclamat că această ştire constituie un progres major. Mesajul său, una dintre condiţiile impuse de negocierile cu guvernul turc, a fost transmis în direct, fiind permis să fie auzit de milioane de kurzi în timpul sărbătorilor de Nouruz. Parlamentul turc a aprobat un proiect de lege care să elaboreze discuțiile prin care se căuta soluționarea problemei, precum și să aprobe inițiativele guvernului, pe 10 iulie 2014.
Însă, unul şi același guvern care a încercat să se lepede de propriile probleme, lăsându-le pe seama vecinilor săi, acum susţine că însăși existența militanților este motiv suficient pentru incursiuni militare și înființarea de baze militare de către forțele armate turcești. Prin aceasta, guvernul Erdoğan şi-a compromis, de fapt, poziția sa la nivel internațional, afectându-şi credibilitatea sub pretextul luptei împotriva terorismului. Acest lucru a fost demonstrat clar atunci când Turcia a mutat trupe militare, tancuri și alte vehicule blindate pe 3 decembrie 2015 spre a-şi consolida tabăra militară stabilită de Turcia în regiunea Ba’shiqah, în apropierea orașului Mosul, în nordul Irakului. Această decizie a Turciei a dus la proteste din partea Bagdadului. Guvernul irakian a remarcat că nu fusese de acord cu o atare intervenţie, nici nu fusese înștiințat în prealabil privitor la desfășurarea trupelor, ceea ce a reprezentat o veritabilă încălcare a suveranității naționale a Irakului. Turcia şi-a justificat tactica militară spunând că a avut dreptul să se angajeze în operațiunea militară transfrontalieră din cauza luptei împotriva terorismului, subliniind prezența militanților PKK în Irak.
Drept răspuns la această afirmație, ministrul de externe al Irakului, Ibrahim Al-Jaafari, s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU pe 17 octombrie 2016, susţinând că „Turcia zice că Irakul i-a adăpostit pe membrii Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Aceste afirmații nu sunt adevărate. Pe 21 martie 2013, Turcia a semnat un așa-numit acord de pace cu Abdullah Ocalan, liderul PKK. Unul dintre alineatele acestui acord prevede ca membrii înarmați ai grupului respectiv să se deplaseze pe teritoriul irakian. Când acest acord a fost semnat, Irakul a condamnat acest paragraf, considerând că acest fapt este o încălcare a suveranității sale, precum și o amenințare la adresa securității și păcii în Irak și în regiune. De asemenea, Bagdadul a mai trimis şi o scrisoare de protest Ligii Statelor Arabe, pe 16 mai 2013, precum și Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, Turcia tot caută să-și justifice prezența în nordul Irakului, afirmând că urmărește același partid PKK căruia i-a cerut, în 2013, să se retragă în Irak, în condițiile acordului de pace menționat mai sus”.
Este clar că obiectivele politice ale Turciei au fost mai degrabă în interesul personal, pe termen scurt, al lui Erdoğan, necontribuind deloc la asigurarea securităţii naționale a Turciei. Erdoğan nu-şi dă seama că încrederea, credibilitatea sunt cei mai importanţi factori în gestionarea politicii externe. Diplomația colorată a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), adesea cuplată cu învinuirea altora, alegerea de ţapi ispășitori și delăsarea şi iresponsabilitatea faţă de propriile probleme, nu poate să-i meargă lui Erdogan o veşnicie. Vine un moment când te izbeşte realitatea cu toată forţa; aliații și partenerii Turciei poate că vor fi incercând chiar acum să-l țină în frâu pe Erdoğan și să limiteze pagubele pe care le poate provoca Turciei și altora.
Incursiunea militară în Afrin, deși acceptată de SUA și Rusia, cu condiția impunerii unor limite în ceea ce privește amploarea și durata acesteia, a arătat cum Erdoğan poate ajunge îmbătat cu euforia războiului, cum încearcă să-şi satisfacă apetitul iredentist, stârnind şi mai mult febrilitatea anti-occidentală din Turcia. Nu există nicio îndoială că intensitatea agresiunii verbale – neîncetate – a SUA și a altor aliați este fără precedent, acest lucru fiind promovat de Erdoğan însuși, precum și de alți membri ai Cabinetului, inclusiv diplomatul de top Mevlüt Çavușoğlu, care a numit SUA în toate felurile și care l-a declarat pe Erdoğan liderul tuturor musulmanilor din lume. Cea mai mare parte a acestui spectacol, care ne aminteşte de o gorilă lovindu-se cu pumnul în piept, este produs spre consumul politic intern, în special în contextul de dinainte de alegerile din 2019; însă, cu siguranță, alianța de lungă durată a Turciei cu principalii parteneri din NATO a fost subminată în mare măsură.
Turcia nu are nevoie de vrăjmași pe scena politică internaţională atunci când acest bădăran islamist face tot ce-i stă în putință să deterioreze credibilitatea Turciei în lume, graţie politicii instabile care nu e decât în interesele sale personale, cum ar fi sprijinirea grupurilor islamiste în alte țări și mobilizarea turcilor și a grupurilor diasporei musulmane pentru a-și atinge obiectivele politice.