De fiecare dată când închid ochii îmi apare imaginea lui. Deși, am încercat să susțin campania pentru el cât am putut, nu am folosit fotografiile lui în postările mele, pur și simplu nu le-am putut folosi.
Zâmbea în fotografii. Și ce zâmbet frumos are! Nu mai avea nici un firicel de păr pe cap. Tot părul îi căzuse din cauza chimioterapiei. Corpul lui a slăbit atât de mult încât ii poți număra coastele, iar gura îi este plină de bubițe.
Nici măcar nu poate mânca. Nu are pofta de mâncare și este deprimat. Corpul său este foarte slăbit, dar psihicul lui este și mai şi…
Vorbesc despre micuțul Ahmet.
Ahmet a plecat recent, în Germania să se trateze de cancer, dar mama sa nu a putut fi cu el. Ahmet a plâns într-una pentru că nu fusese niciodată despărțit de mama sa atât de mult timp.
Adăugați la aceasta tristețe durerea de a fi fără tată, care este în închisoare, greutatea de a fi într-o altă țară în care nici măcar nu îi nțelege limba, plus un tratament urmat de dureri cumplite şi de reacții adverse oribile!
Ahmet este un copil micut încă, un băiețel în vârstă de opt ani, care duce o luptă cruntă de supraviețuire cu o boală mortală şi care se răspândește rapid în trupul său firav.
Turcia a devenit o societate deplorabilă care nu poate simți empatie pentru un copilaș, chiar o societate fără rușine, în care primează ura și răzbunarea.
Omoplatul lui Ahmet a fost îndepărtat, cancerul s-a răspândit în plămâni, și a ajuns în metastază până la oase! Aceste tumori au crescut atât de mult încât au cauzat distrugerea țesuturilor, piciorul lui se rupe fără să facă vreo mișcare. Nici nu vreau să mă gândesc la chinul și suferința pe care nici adulții nu le pot suporta! Ahmet pare ca pierde încet, încet lupta.
Gândul meu este numai la Ahmet, mă gândesc la el, la mama sa, la tatăl său care este închisoare, simt o durere cruntă..
Oare cum se simte o mamă și un tată care trăiesc acest lucru ?Ce fel de tortură și suferință este aceasta? Ce mare neputință este aceasta?
Natali Avazyan și o mână de voluntari au lansat o campanie și s-au strâns bani pentru Ahmet pentru acoperirea cheltuielilor medicale. Dar, principala piedica a fost scoaterea unui pașaport pentru mama sa. Cererea de pașaport a mamei lui Ahmet, Zekiye Ataç nu a fost acceptata și nu a putut obține pașaport pentru a merge la primul tratament în Germania.
Apoi, a trebuit să se întoarcă în Germania pentru a doua fază a tratamentului.
Dar de această dată, a refuzat să meargă spunând:„Nu mă duc fără mama!” Ura atât de mult lipsa mamei, încât nu și-a schimbat această decizie, chiar dacă ar însemna să moară!
Nu are dreptate ? Este doar un copil micuț! Dacă ar fi fost un alt copil în locul lui, n-ar fi rezistat nici măcar o zi fără să-și vadă mama. Oricum suferă, pentru că a rămas fără tată. Adăugați și durerea și temerile unei boli severe!
Îmi este greu să scriu aceste fraze.Ce durere este asta? Ce fel de chin groaznic este ?Ce să scrii, cum să scrii?
Cum pot să-mi fac vocea auzită unei societăți ale cărei izvoare de bunătate au secat, care nu numai că și-a pierdut mintea, dar și sufletul și inima?
Vă rog, ascultați-mă! Pentru a doua oară, mama sa solicită instanței obținerea un pașaport pentru a merge în Germania.
Întâi, o decizie pozitivă vine de la o instanță, iar când toată lumea era fericită și încrezatoare, o altă instanță da o decizie negativă, iar mama nu poate primi un pașaport!
Natali Avazyan și alți câțiva oameni buni lansează campanii pentru Ahmet și încearcă sensibilizeze socitatea.
Între timp, Natali Avazyan este și ea reținută, apoi eliberată. Urmând ca, mama să fie înștiințată că poate obține un pașaport.
La momentul scrierii acestui articol Ahmet și mama lui încă nu au reușit să plece din Turcia, din cauza pașaportului.
Să-l ajuți pe Ahmet și pe cei ca Ahmet a devenit un lucru periculos în Turcia
Peste tot sunt „teroriști” precum mama și tatăl lui Ahmet. Cei de jos, părăsiți, singuri, săraci! Se pare că copiii lor nu sunt la fel de valoroși precum copiii altora. Nu-mi pot controla lacrimile de neputință. Am și eu doi copii, sunt în mintea mea , mă gândesc la Ahmet, la părinții lui Ahmet.
Simt o greutate și cum îmi arde inima. Nu pot să nu întreb, de ce este așa această țară, de ce această societate este așa? Înjur! Mi se tot pune un nod în gât. Orice ar fi, nu mai este vorba despre crimă și inocență! Această dramă este despre un copil de 8 ani bolnav de cancer!
La naiba! La naiba cu voi!
Decădere
De luni de zile instituțiile de vârf ale țării care nu i-au dat mamei lui Ahmet pașaport printre care și ministrul de Interne, subsecretarul său, de la șefii de secții până la cele mai joase funcții, politicien, birocrați, ofițeri! O țară atât josnică, un regim, o societate care suportă să-i ia dreptul la viață al unui băiețel nevinovat pe care l-au plimbat de acolo până acolo!
Ahmet și familia lui, pentru că nu fac parte din propria lor viziune asupra lumii sunt ignorați.
Vreau să vă întreb: Sunteți fericiți? Sunteți mândri de ceea ce faceți și ce nu faceți? Să râmână scris că nu ați fost în stare să susțineți un copil de opt ani bolnav de cancer fără a întreba cine sunt tatăl și mama lui Ahmet.
Dacă Ahmet ar fi un kurd (poate este, nu știu!) sau dacă ar fi fost un copil al unei familii naționaliste-kemaliste, l-ai fi susținut, nu? Ce atitudine josnică este aceasta! Sunt atât de furios, atât de dezamăgit și atât de trist că nu nu reușesc să-mi găsesc cuvintele să-mi exprim sentimentele.
Ahmet este mai puțin valoros decât Berkin?
Ahmet este mai puțin valoros decât fata lui Nazim Hikmet din Hiroshima? Am trecut și peste astea, dar Ahmet nu merită și el să fie dat la știri cât a fost mediatizat „băiatul filosof” zile întregi!
Nu pot fără să întreb: „voi nu aveți copil, frate, nepot?”
M-am alăturat campaniei lansate pe Twitter pentru Ahmet. Ceea ce am făcut a fost doar să scriu câteva Twitturi ! Îmi pare rău că nu am putut face nimic.
Mi-aș dori să-l pot ajuta pe Ahmet și pe micuții precum el care sunt victime ale acestei persecuții incredibile. Mi-aș dori să pot face altceva decât să împărtășesc pe câteva rețele de socializare.
Mă gândesc să scriu lui Hayko Bağdat și Can Dündar. Am comunicat anterior în privat cu Hayko.
Îl întreb pe Can Dündar adăugându-i numele la partajare, adaug, în special că situația lui Ahmet că este foarte urgentă.
A doua zi, Hayko, îmi scrie în privat cu mesajul „ spor la treabă, cu drag” . De la Can Dündar, niciun semn.
Atunci mi-a părut rău că i-am scris. Am o imagine clară în mintea mea despre el, că este cineva care este indiferent față de altcineva și încă îl urmăresc, așa că aș putea găsi ceva de făcut pentru a demonstra că încă greșesc.
Sunt atât de multe persoane pe care le-am văzut cândva aproape de mine ca viziune asupra lumii și le-am respectat forța de muncă, dar nu au trecut testele de umanitate! Sunt foarte furios pe Can Dündar, este una dintre persoane care are foarte multe posibilități de a ajuta.
Insensibilitatea ucide
Între timp, starea lui Ahmet se agravează pe zi ce trece! Mama lui, Zekiye Ataç explică: „Am venit de la spital. L-am spălat pe Ahmet. Când a venit din Germania, putea să stea drept. Acum e moale ca aluatul; Nu poate să-și miște brațele. Luni trebuie să mergem la [tratament în Germania].Încă nu am început formalitățile. Vă rugăm să găsiți o soluție foarte urgent! ”
Știi ce este pentru o mamă să scrie? Nu știu! Simt doar durerea și disperarea lui profund. Și furia lui.
Îmi este greață de Turcia acum! Nu e politică! Nu este o chestiune de corupție, minciună, fascism, stat de poliție, tortură, scriitori nevinovați, medici academicieni și jurnaliști!
Acesta este un război de viață și moarte pentru Ahmet! Acesta este și un test de umanitate! Acesta este un drept de a exista ca societate sau nu, un test pentru aceasta! Aceasta este o răscruce de drum care ne va separa de rău sau ne va face mai răi! Ahmet, este doar un băiețel! Are 8 ani! Un număr cu o singură cifră! O cifră!
Acest băiat moare din cauza unei stări infame și a societății sale insensibile! Copilul Moare!
Articolul este scris de Mehmet Efe Çaman pentru portalul Tr724.