UFUK YARDIMCI
Regizorul și scriitorul scenariului documentarului ILMIK, Thomas Sideris, a pus în discuţie încălcările drepturilor omului, libertatea presei și a gândirii din Turcia, astfel: În privința drepturilor omului, Turcia a devenit o țara de coșmar. Toți care au viziuni diferite față de cele ale lui Erdogan, sunt declarați dușmanii democrației, teroriști și spioni. În fiecare zi cu diferite mijloace, președintele Erdogan, își extermină democrația din țara sa”
Printre studiile similare pe Turcia, ILMIK –Buclă este produsul unui termen lung a muncii de jurnalism și este așteptat să dobândească un loc privilegiat prin care arată că Turcia este în centrul atenției, în ultimii 20 de ani. La microfonul întins către oponenții societății din Turcia și mass-media din toate straturile, în documentar este prezentată situaţia înainte și după Puciul eșuat din 15 Iulie. Thomas Sideris, jurnalist și documentar,cel care lucrează la postul de televiziune de stat și radio ERT, a prezentat documentul „Ilmik-The Noose-Η Θήλια”, în zilele de 6 și 7 martie, în cadrul celui de-al 20-lea Festival de Documentare din Salonic. Înainte de spectacolul de gală, Sideris a vorbit pentru Kronos(publicație de știri online)
Ce înseamnă numele documentarului “H Θηλιά” (İlmik)?
Sideris a vorbit cu tristeţe despre faptul că cei mai mulți oameni care vorbesc în acest documentar sunt fie condamnați în închisoare pe viață,acum, fie că sunt condamnați la ani îndelungați de închisoare şi a adăugat : ,,Guvernul turc și președintele Erdogan trebuiau trimiși în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”. Sideris spune că persecuțiile și fărădelegile aplicate membrilor Mișcării Hizmet, reprezintă „un genocid”. ,,Mișcarea Hizmet nu are o caracteristică politică”, apreciază el.
“Θηλιά” înseamnă buclă. O buclă sau nod, pe care un guvern sau un tiran l-a aruncat asupra fiecărui cetățean care voia să-și exprime vocea și opinia. Buclele vizibile și invizibile duc la moartea fiecărui cetățean care dorește să acționeze într-o societate democratică.(Pentru înțelegerea acestui text e necesar să observăm faptul că traducerea potrivită în limba română ar fi prin noțiune de laț. Lațul care poate fi cu adevărat aruncat asupra cuiva.)
Am vorbit cu Thomas Sideris, regizorul grec al documentarului premiat Ilmik (Buclă de ștreang), care a pus în discuţie încălcările drepturilor omului, libertatea presei și a gândirii din Turcia. Documentarul Ilmik are o durată de 104 minute.
Cu documentarul „Ilmik” ați câștigat Premiul de Onoare la cea de-a 34-a ceremonie a Premiile Jurnalismului a Fundației Botsi, unde a fost prezent și președintele Prokopis Pavlopulos. Puteți spune ceva despre acest premiu?
,,Fundația Botsi oferă în fiecare an premiile jurnalismului. Acesta este cel mai apreciat premiu pentru oricare jurnalist grec. Premiul acordat nouă a fost în primul rând pentru respectarea drepturilor omului și ale libertății presei legate de investigaţia jurnalistică pe care am făcut-o în Turcia, și în al doilea rând pentru alte activități jurnalistice ale mele. Juriul care este format din jurnaliști greci respectați, mi-a oferit acest premiu având în vedere efortul și insistența pe care le-am arătat în ultimii ani în accentuarea evidentelor încălcări ale drepturilor omului în Turcia. Din 2010 până în prezent, cred că Turcia este țara care a devenit cel mai mare penitenciar din lume. Grecii au avut ocazia să audă încă o dată ce se întâmplă în țările vecine, odată cu acordarea unui premiu pentru jurnalism privind drepturile omului din Turcia. Se știe în general, dar nu toată lumea are cunoștințe aprofundate despre ce este vorba cu exactitate. Turcia a devenit o țară-coșmar în privința drepturilor omului. Cine are o opinie diferită față de Erdogan, este considerat dușmanul democrației, terorist sau spion. Dacă ar fi exprim mai explicit această situație pot spune că pe zi ce trece președintele Erdogan își omoară democrația din țara sa prin diferite mijloace. Situația se înrăutățește pe zi ce trece.
„CETĂȚENII TURCI TRĂIESC IADUL”
Cum v-a venit idea de a realiza un documentar de lung-metraj?
Ideea acestui documentar mi-a venit prima dată în timpul evenimentelor din Parcul Gezi din Istanbul. Prin supunere la tăcere a mas-mediei și a mediei de pe rețelele de socializare, partidul guvernator și-a arătat fața aspră. Îi amenințau atât pe jurnaliști căt și pe persoanele care cereau libertate în societate. După câteva luni, în Decembrie 2013 a explodat știrea despre enorma corupție în care Recep Tayyip Erdoğan, familia sa și miniștrii partidului AKP erau implicați. Erdogan i-a transformat în ținte pe polițiștii și procurorii care au scos la iveală acest scandal de corupție. Pentru ca poporul turc să nu știe cu adevărat ce se întâmplă, a vrut să le închidă gura. Eu consider că anul 2013 a fost anul în care s-a pus în aplicare planul de a î-i transforma în ținte pe jurnaliști. În cele din urmă, decizia de a începe filmările de documentare s-a declanșat odată cu închiderea grupului İpek Media Group și cu raidul poliției la Ziarul Zaman. Am găsit ocazia de scrie în ziarul Zaman. Sunt mândru că am scris. A fost un ziar istoric și era amiralul mas-mediei din Turcia. Scrisesem ultimul articol când ziarul Today’s Zaman a fost închis prin exercitare de violență. Nu am putut să mă gândesc că un guvern care are un picior în Europa o să poată să închidă cel mai mare ziar. Jurnaliștii ziarului Zaman au început să scrie cu pistolul pus la tâmplă. Acest lucru se întâmplă numai în dictaturi murdare. Pe de altă parte am stat și m-am gândit cum se poate ca UE și Grecia să stea indiferente la acest aspect.
După puciul eșuat, situația a devenit mult mai înfricoșătoare. Jurnaliștii, etnicii kurzi, membrii ai Mișcării Hizmet, cei de stânga, intelectualii, academicienii și membrii justiției s-au găsit închiși într-un iad. Și Iadul are un sfârșit! Dar din păcate pentru cetățenii care trăiesc iadul în Turcia, parcă nu are sfârșit. Adesea cred că, condițiile nu vor fi mai rele de cele actuale, dar de fiecare dată se agravează.
,,TREBUIAU SĂ FIE TRIMIȘI DE MULT LA CEDO.”
Aproximativ cu o lună înainte de Puciul Eșuat din 15 Iulie, ați filmat în Istanbul și Ankara. Ați stat de vorbă cu oameni importanți. O parte din aceștia sunt acum în penitenciare ,unii au fost nevoiți să părăsească țara. Ce simțiți?
Pot spune că, majoritatea persoanelor care au vorbit în acest documentar sunt condamnați cu închisoare pe viață sau sunt condamnați cu mulți ani închisoare. Ca de exemplu Co-președintele partidului HDP (partidul opozant al etnicilor Kurzi), Selahattin Demirtaș, a fost condamnat la mai mult de 140 de ani închisoare. Acest om este liderul celui de al treilea partid din Parlamentul Turciei. Simt o tristețe foarte mare față de colegii mei. Nu știu dacă un ziarist care și-a pierdut locul de muncă este mai norocos decât un condamnat care se află într-o celulă dintr-o închisoare de înaltă siguranță. Pentru că un ziarist care este dat afară este supus la tăcere. Practic, traiul zecilor de mii de oameni a fost distrus. Desigur că acest lucru nu s-a întâmplat deodată. Planul președintelui Erdogan a fost aplicat metodic.. Mai întâi i-a speriat pe jurnaliștii care îl criticau. După care i-a trimis în instanță pedepsindu-i. După care a decis să-i termine spiritual și fizic. AKP, este responsabilul torturării sutelor de jurnaliști și civili, a răpirilor și disparițiilor. Așa cred că, sub acuzații foarte grave, guvernul turc și președintele Erdogan trebuiau trimiși de mult în fața instanței de la CEDO.
-Câte cărora le-ați cerut părerile apar în documentar ? Ați fost și în alte țări? Cu cine ați vorbit?
Filmările le-am început înainte cu trei săptămâni de la interesantul puci din Iulie 2016. Oamenii erau speriați și nu vorbeau ușor. Dar după puci, această frică a devenit un sentiment şi mai persistent. Nu numai cu jurnaliștii, ci și am încercat să stau și cu oamenii simpli. Oamenilor le erau frică. Aveau de zis ceva dar nu vroiau să vorbească, erau reticenți. Dar jurnaliștii știau foarte bine ce se întâmplă în țara lor și doreau să vorbească. Am vorbit cu ziariști din toată mas-media turcă. Pe unii i-am înregistrat video, pe unii nu.
În 2012 când ziariștii încă puteau să vorbească, îmi aduc aminte că o colegă care muncea la CNN a spus următoarele: ,, Se poate ca să vă pierdeți locurile de muncă din cauza crizei economice, dar cel puțin nu aveți un guvern care să vă arunce în penitenciar din cauza că ați scris împotriva lor.” Atunci nu am dat importanță pe acele vorbe. Dar după aceea am început să înțeleg ce vroia să zică. Cu această ocazie vreau să vorbesc despre ziariștii din Ankara. Arzu Yıldız, muncea la ziarul Taraf . Pe parcursul reportajului, la ceva distanță de noi se afla o femeie care stătea și îi dădea lapte cu biberonul bebelușului lui Arzu Yıldız. Din cauza proceselor deschise era îngrijorată și nu știa cum să facă față furiei lui Erdogan. Pentru că sunt un ziarist european, i-am promis că o să-i iau apărarea. Dar nu am ajuns. Și-a pierdut locul de muncă. I s-a destrămat familia și viața. În spatele fiecărui jurnalist care este urmărit penal se ascunde o poveste tragică umană. În documentar se află declarațiile a peste 25 de jurnaliști. Filmările au fost făcute în 6 țări diferite.
Care au fost cauzele întârzierii acestui documentar? Evoluția evenimentelor șocante din Turcia sau motivul a fost financiar?
Pentru că este o producție independent, m-am confruntat cu o mulțime de greutăți. Nu aveam un cadru organizat pe care puteam să-l utilizez .Nu a finanțat nici un producător. A fost ca un maraton pe care-l trebuia să-l parcurg.
După luna Iulie 2016, unii jurnaliști au fost nevoiți să plece în Europa. Trebuia să merg să-i găsesc și să vorbesc cu ei. Vorbiserăm cu ei înaintea puciului. Dar am considerat că declarațiile pe care le vor spune după puci ar trebui să fie foarte interesante. Gândiți-vă că am filmat în șase țări diferite cu diferite echipe de filmat, nu a fost o echipă organizată. Și acum când mă uit în urmă la timpul trecut, simt că am obținut un succes personal.,, Sunt foarte încântat că am realizat în 104 minute un documentar despre încălcările drepturilor omului din Turcia modernă.”
– Există un sponsor în Grecia care oferă un sprijin instituțional sau o contribuție oficială în spatele documentarului?
Acest documentar este o producție independentă. Cu toate acestea ca membru al Federației Internaționale a Jurnaliștilor, Revistei Grecia și al Asociației Jurnaliștilor Electronici am avut un sprijin moral. Acest lucru m-a ajutat să duc la sfârșit investigația jurnalistică în legătură cu drepturile omului din Turcia. M-am gândit că acest documentar ar putea ajuta la schimbarea Turciei sau la îmbunătățirea situației. Poate că factorii de decizie din Europa, centre sensibile sau orice instituție, pot pune presiunea asupra Turciei să înceteze urmărirea în procese de penal a cetățenilor lor. Deoarece acest lucru nu este războiul de vânătoare de vrăjitoare al lui Erdogan, ci un război care a fost declarat împotriva societății turce. Să nu fim ridicoli, cei care doresc să păstreze penitenciarele pline cu sute de deținuți cetățeni nevinovați și să păstreze în continuare condițiile actuale, sunt cei care beneficiază de situație și elita de partid. Cetățenii care gândesc sau intelectualii ori tac din frică ori au fugit în afara țării.
Vreau să spun într-un mod deschis că nu am fost susținut de nici-un producător oficial sau neoficial. Cu toate acestea, în fiecare țară a fost un sponsor mic de asistență în stabilirea echipei de fotografiere, cercetarea și furnizarea materialelor și a cheltuielilor de călătorie și cazare.
Dar despre viziunea filmului vreau să fac referire la două persoane care îmi împărtășesc gândurile, simt că suntem împreună în orice moment chiar dacă nu sunt lângă mine. Unul este Levent Eyuboglu, iar celălalt este Hasan Hacı. Fiecare mi-a fost de ajutor cu propriul stil și dacă vor citi acest interviu, vor înțelege ce vreau să spun.
-Ce înseamnă filmul documentar pentru un simplu cetățean? De ce ar trebui urmărit?
În ziua de azi, cei care sunt indiferenți față de ce se întâmplă în Turcia, după ce vor viziona acest documentar vor fi mai preocupați. Vor spune că nivelul la care a ajuns țara nu este cel al democraţiei. Modul de implementare a puterii guvernamentale din Turcia, amintește de țările monarhice din Orientul Mijlociu sau regimurile dictatoriale din America Latină în ultimele decenii. Nu puteți să nu criticați o țară care este guvernată permanent prin OHAL și prin acumularea puterii prezidențiale. În mod evident, libertatea presei este ca o cremă pe tort și orice valoare socială care decurge din drepturile omului e încălcată. Desigur, aceasta este prima impresie pe care o va avea publicul. Dar filmul vă va ajuta să mergeți cu un pas mai departe. Încercăm să răspundem la întrebarea: „De ce sunt acestea?” De ce nu pot fi operate reflexele democratice ale societății turce împotriva arbitrarității guvernului?
Acest film, pentru prima dată se va întâlni cu spectatorii la Festivalul Documentar din Salonic. O să mai participați și la alte festivele?
Filmul se va întâlni cu spectatorii la spectacolul de gală care va avea loc la Festivalul Documentar de la Salonic și care va sărbători cea de-a douăzecea aniversare a acestui an. După care va merge spre mai multe festivale pe plan mondial. Nu numai în Europa ci și în America și Australia am trimis acest documentar și sper ca să îl includă în programul oficial al celor mai cunoscute festivaluri. De asemenea, mă interesează și societățile de distribuție de filme doresc să îl prezinte în cinematografele țării.
Ce puteți spune în legătură cu viitorul Turciei care trece printr-o perioadă cu aplicații anti-democratice?
Mi-e teamă că în fiecare zi spărturile din societatea turcă se adâncesc. Pe de o parte susținătorii lui Erdogan și pe cealaltă parte, ceilalți. Când cetățenii sunt transformați în suporteri și toți ceilalți sunt transformați în ținte, atunci înseamnă că este o mare problemă. În Turcia, această problemă se mărește pe zi ce trece. Libertățile democratice sunt în cădere liberă fără parașută. Președintele Erdogan lucrează pentru interesele lor și pe baza agendei personale. Pentru el cetățenii sunt un dispozitiv: ori cu el, ori împotriva tuturor celorlalți.
Aproape că a limitat întreaga funcționare democratică a parlamentului și a răsturnat total respectul față de drepturile omului. Lucrează conform unei singure spuneri: ,,Cine nu este cu noi, este dușmanul nostru”. Consiliul (parlamentar) este dușman, politicienii opozanți sunt dușmani, cetățenii care gândesc diferit ca el sunt considerați dușmani. Din când în când, se creează un cadru teoretic pentru punerea „dușmanilor” în interior. Un timp vorbea despre ,,statul paralel” iar acum a schimbat-o în ,,organizație teroristă”. Câteodată dușmanul este America, câteodată este Germania iar câteodată este Rusia. Pentru a deveni simpatic față de cei care îl aleg, pot spune că „produce” mereu dușmani. Din această cauză, cetățeni turci sunt ca o oaie care se duce pentru sacrificiu. În funcție de dorinţele şi interesele regimului, omul are sau îi este luat dreptul la viaţă.
,,ERDOGAN, UN DICTATOR FĂRĂ MILĂ”
În ultimii ani, Mișcarea Hizmet se află în ținta administrației lui Erdogan. După puciul eșuat din iulie, Mișcarea Hizmet este supusă unui adevărat genocid. Cum sunt reflectate aceste realități, aceste probleme în acest documentar?
Aveți dreptate să puneți în vedere acte lucruri. Filmul ia la îndemână evenimentele de dinainte și de după cu Parcul Gezi-Istanbul, cu evenimentele de dinainte și după a mega-corupției din 2013 și a evenimentelor de dinainte și după a Puciului ciudat din Iulie 2016. Cel puțin mărturia celor care au experimentat evoluțiile din ultimii 20 de ani, va încerca să atragă o imagine generală a ceea ce se întâmplă în Turcia în contextul expresiilor celor implicați în aceste evenimente.
Dar nu există nici-o asemănare cu ce s-a petrecut în ultimi 8 ani în țară. Așa cred că cei care au vorbit despre genocid, au dreptate. Pe cei care îi vede ca opozant îi consumă fizic și moral. În democrații nu trimiți oponenții în închisoare, nu-i torturezi, te opui cu argumente. Mie teamă că perspectiva puterii de guvernământ formată de președintele Erdogan, dă fiori. Un dictator fără milă. Numai un dictator omoară atâția oameni trimițându-i-i în penitenciare. Trebuie să lăsăm joaca cu vorbele. Comunitățile internaționale trebuie să-ți asume responsabilitățile.
PERSECUȚIILE APLICATE ASUPRA MIȘCĂRII HIZMET NU SUNT DIFERITE FAȚĂ DE CELE SĂVÂRȘITE DE NAZIȘTI
-Ce puteți spune despre Mișcarea Hizmet?
Părerea mea personală este că Mișcarea Hizmet nu are nici o trăsătură politică. Impresia pe care mi-a lăsat-o în urma contactului meu cu oamenii și organizațiile apropiate Mișcării este că această Mișcare se bazează pe umanism, pe asistența socială și pe contribuțiile voluntare. Unele dintre cărțile lui Fethullah Gülen pe care le citesc din curiozitate au o problematică axată evident pe umanism.
Să reținem faptul că o mulțime de alegători de stânga l-au susținut pe Erdogan. Ideea mea este că, Mișcarea nu l-a avut în vedere neapărat pe Erdogan, ci a văzut o întoarcere a Turciei la dialog și la posibilitatea de a fi moderată. Eșecurile guvernului Erdogan în politica externă în 2010 și mai apoi, au făcut posibilă crearea treptată a unui țap ispășitor: Mișcarea Hizmet. Faptul că, cu cât creștea autoritarismul lui Erdogan, cu atât Mișcarea devenea mai moderată, l-a deranjat pe Erdogan. După o lovitură ciudată (puci eșuat), ea a devenit prima țintă care servea cadrul teoretic fictiv pe care președintele turc l-a creat cu îndemânare, sub numele de „stat paralel”. Cred că cele făcute membrilor Mișcării Hizmet în Turcia, seamănă leit cu ceea ce au făcut naziștii în 1930 împotriva evreilor și a ţiganilor de atunci.
-După insistențele Germaniei, ziaristul Deniz Yucel a fost eliberat. Europa se mulțumește numai cu faptul că, condamnă Turcia în privința libertății cetățenilor și a democrației. Ce puteți spune despre asta?
Europa, Uniunea Europeană trebuie să renunțe să se comporte ca struțul care-și bagă capul în nisip. Faptele care au loc în Turcia nu sunt cele care se întâmplă într-o lume de vis. La urma urmei, Parlamentul European a sprijinit rezoluția de condamnare a drepturilor omului în Turcia. Drepturile omului nu pot fi nici reduse pentru a se diminua, nici nu se extind la mașină. Turcia a devenit o țară în care cuvântul ,,dreptate” a devenit o contravenție. Categorizarea populației în funcție de interesele puterii nu poate produce un rezultat pozitiv.
O PARTE A VINEI PENTRU CE SE PETRECE AZI APARȚINE ȘI PARTIDULUI OPOZANT CHP
Într-un fel partidul opozant nu ține piept în fața lui Erdogan. Această structură fragmentată îi convine mai mult lui Erdogan. Care este părerea dvs. cu privire la responsabilitatea opoziției?
După puciul special, Erdogan a obținut ce vroia. A împrăștiat atenția opoziției și a devenit liderul jocului. Cea mai mare responsabilitate aparține CHP-ului, așa văd eu. A acceptat să devină o parte din jocul în care Erdogan a deschis război asupra concurenților lui. CHP a închis ochii față de jocurile lui Erdogan în Consiliul Parlamentar, ascunzând un as în tivul pantalonilor cum face partidul MHP semnul de bozkurt (semn de extremist naționalist). Procesul legislativ nu este un joc. Sunt proceduri parlamentare. În timp ce Erdogan distrugea acordul privind procesul de soluționare cu PKK, când transforma țara într-o baie de sânge, când Turcia închidea ochii la înarmarea ISIS-ului, când partidul HDP era blocat în soluționările parlamentare, când Mișcarea Hizmet era declarată dușmanul numărul unu al Turciei, CHP tăcea. Ca rezultat, cea mai mare responsabilitate în formarea condițiilor actuale aparține partidului principal opozant.
SURSA: http://www.kronos.news/tr/bu-erdoganin-turk-toplumuna-karsi-savasi/